V-am povestit deja câteva highlight-uri din vacanța în Antalya: cazarea la Club Green Fugla Beach (aici), experiențele de la hamam si masaj (aici), distracția de la Sealanya și încântarea de la spectacolul Fire of Anatolia (aici). Șiiiiii ... mai am un episod: excursia la Pamukkale. 

2:15 a.m. Mă trezesc, mă pregătesc rapid și-l trezesc apoi pe Bobo al meu. La 2:45, ghidul Tez Tour, Ion, tot din Republica Moldova, ne aștepta deja la recepție, cu un zâmbet prietenos. Îmi era prea somn ca să-mi amintesc dacă eram primii călători din autobuz, dar îmi amintesc că ne-am  oprit pe drum la multe hoteluri parcă desprinse din 1001 de nopți, de unde am luat alți și alți excursioniști, toți din România.

Ni se spusese în timpul transferului de la aeroport că vizita la Pamukkale era un must see. Altfel, cine n-a fost la Pamukkale nu poate spune c-a fost în Turcia. Aveam cale lungă din Alanya (peste 300 de km), de aceea am plecat așa de dimineață. Ne-am mai înviorat un pic în timpul pauzei pentru micul dejun,deși mâncarea n-a fost grozavă, iar cafeaua turcească... o rara avis. Eu am obținut-o din două încercări: prima dată când am cerut „coffee” am primit un fel de capuccino la plic (2 euro), pentru ca la a doua tentativă, când am fost mai specifică ( „Turkish coffee”), am primit în sfârșit mult râvnita cafea cu caimac (alți 2 euro:).

Cam după acest popas, putem spune că a intrat cu adevărat în scenă Ion, ghidul nostru. Cu vorba molcomă, calm, politicos, mie mi s-a părut un pic prea liniștit pentru jobul lui. Asta la o primă apreciere... Pe unde nu ne-a purtat băiatul ăsta cultivat?  Istorie, geografie, mitologie, viața cotidiană din Turcia zilelor noastre, religie. Ne-a vorbit despre munții Taurus, despre mările Turciei, despre litoralul Antalyiei, despre marile orașe din Turcia și de pe litoral, despre Alexandru cel Mare, despre regele Darius, despre nodul gordian...nu se oprea, părea că le știe pe toate. Imposibil să reținem tot ce spunea Ion, dar ce încântare să-l ascultăm!

Este însă timpul pentru o nouă oprire. Am tot vorbit despre Pamukkale, care înseamnă „castel de bumbac”, despre culturile de bumbac din zonă, trebuia, deci, să vizităm un centru de textile. Grupul s-a pus pe cumpărături :) Am luat și noi două tricouri cu „I love Turkey” pentru Bobo și unul cu „Why do I keep loving you?” pentru mine. Plata în euro, restul în dolari...buni afaceriști în familia noastră :)

De aici, drum întins spre Pamukkale. Ion ne întreba dacă urcăm cu toții, alături de el, spre teatrul antic de la Hierapolis, încurajându-ne în felul lui plin de umor. Spunea că fiecare grup o face și că el simte în spatele lui ura celor care gâfâie din greu, urcând un munte pustiu sub soarele fierbinte, dar are de fiecare dată bucuria de a auzi ceva mai târziu exclamația de uimire a tuturor, odată ajunși sus. N-am să dau acum detalii istorice, voi spune doar că locul este de o frumusețe vrăjită. Teatrul, ca și terasele de calcar, incluse în Patrimoniul UNESCO, este pur, puternic, în viață...Minunat conservat și restaurat, cu o rezonanță extraordinară, ne-a mers la inimă tuturor.

610x0_5-1b041f.jpg

Eiiii, dar și răbdarea lui Bobo s-a cam terminat când eram la teatru. Știa că următoarea oprire e la bălăceală, la termele Cleopatrei, doar asta visa. Nu mai conta că am văzut indicatorul spre biserica și spre mormântul Sfântului Filip, că ne-a ieșit apoi în cale frumosul templu al lui Apollo, cu peștera lui Pluto (care încă emană gaze toxice, al cărei bolborosit se aude și acum și despre care se credea că adăpostește un oracol, prezicător al viitorului).

Nouă oracolul ne-a spus doar că următoarea oprire sigur va fi la termele Cleopatrei, bazine cu apă termală, foarte bogate în minerale. Legenda spune că bărbații care se îmbăiază în aceste bazine întineresc cu 2 ani, femeile cu 5 ani, iar copiii mici dispar. (Acum știți secretul tinereții mele:). A fost o uimire și o bucurie magică să ne bălăcim în terme, strecurându-ne printre statui și coloane de marmură subacvatice. Și aici am să-l laud pe Ion, care a avut grijă să ne atenționeze că solul e alunecos și monumentele colțuroase.

Mai erau însă lucruri de făcut și timpul nostru destul de scurt. Am ieșit așadar din apa caldă, întineriți, și ne-am dus în direcția în care curgea șuvoiul de oameni. Cum a știut natura să creeze un loc atâta de frumos? Terasele albe, cât muntele de mari, împletite cu ochiuri de apă limpede, călduță și pură m-au făcut să mă întreb dacă mai eram pe Pământ. Pare un clișeu, dar așa mă simțeam. Aș fi vrut să pot merge pas cu pas până la poalele muntelui alb și să urc înapoi, să mă pot bucura de fiecare strop de frumusețe din jur... dar nu era timp.

Oamenii înaintau greu, fiindcă solul era alunecos, din cauza calcarului, soarele ardea cu putere, iar mie mi se părea că e un vis prea scurt ceea ce vedeam și trăiam. Revăzând pozele odată ajunși acasă, pare că stăteam cu toții în zăpadă, pe vârf de munte, în costume de baie, și ne bălăceam picioarele într-o apă curată, curată.

610x0_31-250c73.jpg

Au zburat orele dedicate acestei opriri, am zburat și noi la autocar...ne-am rătăcit un pic, dar am folosit ocazia ca să vedem castelul de bumbac încă o dată, din alt unghi, și să ne măsurăm cu zidurile uriașe ale vechii cetăți.

După o foarte scurtă pauză de masă, am oprit la un centru de onix, unde am văzut cum se prelucrează și se transformă piatra brută într-o piesă strălucitoare de ornament. Ion traducea din limba rusă explicațiile proprietarului turc. Am vizitat apoi magazinul de prezentare și...n-am plecat cu mâna goală. Am căutat cu răbdare multă, am negociat (cred:) și am plecat cu o pereche discretă și fină de cercei de sultanit (o piatră care își schimbă culoarea în funcție de lumină).

610x0_54-5fbaaf.jpg

Excursia noastră la Pamukkale se apropie acum de final. Un ultim popas, pentru o degustare de vinuri locale, și gata! Vin de dude, vin de rodii, vin de struguri, sos de rodii, sos și suc de roșcove. Prezentarea a avut loc tot în limba rusă. L-am întrebat pe Ion dacă proprietarii erau ruși sau care era explicația. Nu, proprietarii erau turci, dar cum au mereu turiști ruși, au învățat limba. Buni negustori, nu? Magazinul de prezentare își merită fără rezerve titlul de Turkish delight.

Am mai băut pe drum o cafea turcească. Aveam mărunți numai 2 lire, adică jumătate din prețul cafelei, dar l-am rugat pe vânzător să-mi facă o jumătate de cană. Omul, generos, mi-a oferit o cafea întreagă, bună și aromată. Cum să nu fiu recunoscătoare?

Ne-am întors la hotel numai bine cât să mai prindem câte ceva la cină și să-l regăsim pe Eray, gazda noastră, un pic îngrijorat:  „Where were you??”

O altă zi perfectă din vacanța in Antalya, pentru care ne-am trezit la 2:15 dimineața și am plătit, fără ezitare, 100 de dolari pentru noi doi, plus câte 12 euro, intrarea la termele Cleopatrei. Așa cum spuneam, convertirile dintr-o valută într-alta au fost un mister pentru mine, așa c-am mers pe mâna organizatorilor :)