De câte ori n-ai visat să-ți iei rucsacul în spate și să pleci, să vezi cu ochii tăi țara-n lung și lat? La școală am învățat multe despre România, geografia ei, istoria...dar totuși: una-i să citești și alta-i să trăiești! Asta am făcut noi în vara anului trecut. Am luat cortu-n spate, ne-am urcat pe motocicletă și-am plecat la drum.     

     Țin minte că o mare parte din dorința mea de a cunoaște România și locurile ei interesante s-a născut când eram copil și am dat peste colecția "Munții Noștri". Ai mei aveau toate cărțile, cu poze, hărți, trasee, era o întreagă lume gata să fie explorată. Încă am în minte o fotografie din Cheile Turzii și știu sigur că imaginea aia m-a facut să-mi spun: "Când o să fiu mare, vreau să merg acolo!". Ei bine, Turda și Alba Iulia aveau să fie ultimele opriri în drum spre casă, din turul nostru scurt și-nghesuit.

      Dar să pornim cu începutul. În prima zi, am luat-o pe Transalpina, de la Sebeș la Novaci, care după părerea mea e cea mai faină bucată, ne-am oprit pe malul lacului Vidra unde am pus-o de-un picnic și apoi ne-am îndreptat spre Baia de Fier, unde urma să ne petrecem prima noapte. Dimineață, după binemeritata cafea, am vizitat peștera Muierii, care cu o lungime de aproape 7 km dispusa pe 4 niveluri, în timpul războaielor, a adăpostit mulți copii și femei, de unde provine și numele. 

      În drum spre Transfăgărășan, am trecut prin Horezu, localitatea cunoscută pentru modelarea ceramicii. Dintre cei mai buni maeștrii ai olăritului se găsesc aici, meșteșug care din 2012 a fost inclus in patrimoniul UNESCO. După o scurtă plimbare pe la barajul Vidraru, ajunși la cascada Capra, a început să plouă așa că și noi am început să căutăm adăpost și ceva de mâncare. Evident, legile lui Murphy știm cu toții că sunt reale și pe acest principiu am învățat că atunci când căutarea e lungă, tot timpul se termină cu ceva care o face să merite! La cabana Siesta am dat peste cel mai haiducesc bulz dintre haiduci și pe lângă asta am avut și căldură, un duș și spațiu să uscăm una-alta. 

     În zori de zi și-n speranța de a prinde vreme bună, am luat-o-n sus spre Bâlea. De data asta, n-am mai avut noroc. Am intrat în nori și cu capul și cu calul și nu ne-am oprit decât la Sibiuunde ne aștepta cel mai mare muzeu în aer liber din România, Muzeul Civilizației Tradiționale Populare ASTRA. Întins pe o suprafață de 96 hectare, inaugurat incă din 1905 dar deschis oficial către publicul larg abia în 1967, muzeul satului din Sibiu are cea mai vastă structura etnomuzeală din țară, în cultura tradițională română și săsească. Și cum într-o aventură unele lucruri se întâmplă de parcă nici planificate nu se nimereau așa bine, ne-am și întâlnit cu Vasi și Flori, niște prieteni mai vechi de-ai lui Rodi, cu care am petrecut dupămasa celei de-a treia zi. Seara am ajuns la Bran, unde am parcat cortul la Vampire Camping și ne-am împrietenit cu Dan și Oana de la takethelongwayhome.eu care ne-au ajutat cu o priză de la rulota lor să revigorăm telefoanele mobile care rămăseseră fără baterii. 

      Castelul Bran a fost ridicat încă din secolul XIII și mult timp a avut rol de vamă între Transilvania și Țara Românească, având o poziționare strategică cu vedere bună atât spre Țara Bârsei cât și spre Valea Moeciu. În 1918 castelul avea să devină reședință a familiei regale, urmând ca Regina Maria să-l restaureze și mai apoi să-l lase moștenire Principesei Ileana.

      De la un castel la altul am ajuns la Peleș ziua următoare, unde am rămas cu adevărat impresionați de bogăția și standardul inovator care definește această reședință regală, simbol al țării noastre. Pe lângă colecția de peste 3000 de arme și unelte unicate, cumpărate și primite cadou de regelui Carol I, mobila, covoarele și multe altele făcute la comandă în atelierele vieneze, candelabrele și oglinzile făcute din sticlă la Murano, fiind primul castel din Europa alimentat cu energie electrică (toate șemineele fiind doar de formă deoarece era încălzit de o centrală care funcționa tot pe bază de curent), vitraliul din casa scărilor (holul de onoare) era montat pe șine de tren și putea fi deschis printr-o simplă apăsare de buton, adevărata bogăție a castelului Bran o reprezintă - lemnul - pe bune! imensa operă de artă a lui Bernhard Ludwig junior, care a sculptat aproape fiecare perete din fiecare cameră în lemn. Pur și simplu e ceva care nu te poate lăsa indiferent, oricine ai fi.

     Dupa ce-am făcut puțin pe turiștii, am plecat și până sus pe Caraiman, pe noul Trans-Bucegi, drum fain de tot care urcă la cabana Piatra Arsă, de unde rămâne o miă plimbare până la Babele și Sfinx. 

     Ziua următoare am continuat traseul nostru către București, pe culoarul Rucăr-Bran, unde am și oprit să-i luăm la Vali cel mai proaspăt cașcaval. Ne-a primit în majesticul său apartament de capitală și ne-a scos seara la o masă copioasă în oraș, unde evident am și băut cât pentru toate zilele în care nu ne-am văzut. Înapoi pe drum, de la București la Jurilovca, aventura abia acum începe, că pe unde urma să ajungem nu mai fuseserăm niciodată. Tot auzisem eu din stânga, din dreapta, de Gura Portiței și evident am început să caut pe net ce se poate afla de locul ăsta frumos și pentru mine, misterios. I-am zis la Rodi: aici mergem! să ne bălăcim în mare și să primească și pielea noastră niște culoare, că tare brânză eram amandoi. Mai fusesem în 2012 prin Deltă, la Sulina, mi-a plăcut enorm și știam că trebuie să mă întorc în ținutul ăsta fermecat. Dobrogea-i parcă o altă lume, timpul aici cu siguranță nu mai are aceeași valoare, berea curge parcă-i gratis și despre pește nu cred că mai tre să spun nimic, că lipovenii știu să-i facă-n toae felurile și de parcă s-or născut cu ei in mână (oricum adevărul nu-i deloc departe). 

     Așa că, în dupămasa zilei de 25 august, ajungem în port la Jurilovca, unde trebuia să-l abandonăm pe Ted - tovarășul nostru de nădejde care nici un kilometru nu s-a plâns, tot ce vroia el era ceva ce se numea MaxxMotion 98. Cu bagajele-n spate și urcați în barcă traversăm lacul Golovița, sora mai mică a lui Razim și Sinoe de la răsărit. Limba de pământ de la Gura Portiței ne-a suportat tot weekendul și ne-a surprins cu multe: căsuța noastră de pe plajă în care am râs mai mult decât am dormit, marea de scoici de pe malul mării, nisipul lung și singur parcă era acolo doar pentru noi. Culmea, în mijlocul ăsta de albastru, vedem și ce nu credem; aș fi zis că halucinez dar era adevărat: fețe cunoscute! În ultima dimineață dau de-un mesaj de la Sorin, care-mi spune că mi-a văzut motocicleta. Nu prea apuc eu să procesez bine informația, că mergând spre micul dejun, stomacul nu mă lăsa să-l scap din atenție până nu-și atingea scopul. Pe terasă la umbră, Sorin și Aura, doi plimbăreți pe două roți așa ca noi, pe care nu-i văzusem de ani buni, se-nfruptau cu tot felul de bunătăți din Dunăre. După ce se-ntind câteva ore și poveștile nu se mai termină, i-am condus spre barcă, deoareșce aveau să se întoarcă înapoi la București: ăsta-i avantajul să stai la oraș - când vine-o zi de te plictisești, dai o fugă pân la mare, că-i aproape, bre! Nici nu apucăm să ne luăm rămas bun că dăm peste Mugur, amicul lui Rodi și coechipier de mers pe munte, care era într-un lung proiect de câteva luni, filmând documentarul ”Eterna și fascinanta Dobroge” pe care-l puteți și chiar insist să-l vedeți aici: columnafilm.ro. După o ultimă baie în marile valuri pe care le-am prins, a venit și momentul în care trebuia să ne despărțim de locul ăsta deja plin de amintiri care și acum mă fac să zâmbesc. Ne-am întors în Jurilovca, unde Mugur ne-a primit la el într-una dintre cele mai cunoscute cazări din zonă: la Milică, unde am mâncat cel mai delicios șalău și-am băut vin și socată făcute exact așa cum trebuie. De dormit am dormit la camping, unde eram doar noi și niște olandezi...asta pe lângă milioane de țânțari care ne-atacau din toate părțile. 

     Dis de dimineață, ne-am trezit devreme că ne aștepta o zi lungă. La o aruncătură de băț se află Capul Doloșman și cetatea Argamum, sau fie, ce-a mai rămas din ea. Dar locul în care de abia așteptam să ajung era o altă cetate, mai mare, Enisala. Provine din limba turcă, Yeni Sale, adică Noua Vestire. Fortăreața a fost construită în evul mediu și se impune pe dealurile dinspre localitatea Enisala, pe malul lacurilor Razim și Babadag.