Poveste din Franța » Revelion în Pirinei, printre soldaţi ai Legiunii Străine

Anul 2013, care a fost oricum extraordinar pentru mine şi pentru familia mea (extraordinar însemnând „ieşit din comun”, iar cei apropiaţi vor înţelege de ce fac această precizare), l-am încheiat într-un loc mai aparte, printre oameni mai aparte. Nu e la îndemâna oricui să intre în Anul Nou dansând printre soldaţi ai Legiunii Străine, privind alături de ei minunatele focuri de artificii pregătite de specialiştii lor, gustând bunătăţi nenumărate, gătite impecabil de bucătarii lor şi...dormind apoi în condiţii aproape cazone.

Dar să vă povestesc pas cu pas. Crăciunul l-am sărbătorit la Nantes, cu familia lui Fred, soţul meu, apoi am luat trenul şi am coborât în sudul Franţei, la Castelnaudary, la o familie de prieteni români foarte apropiaţi. Castelnaudary, pe lângă faptul că-şi atribuie rolul de „La capitale mondiale du cassoulet” (cassoulet fiind o iahnie de fasole cu carne de raţă+cârnaţi, deloc dietetică), este şi un centru important de recrutare şi de formare al Legiunii Străine. La tot pasul vezi bărbaţi bine legaţi, tunşi foarte scurt, în uniforme şi cu berete verzi pe frunte.

[box type="info"]Legiunea străină este o unitate militară de elită a Armatei Franceze, unitate creată inițial pentru volutarii străini. Acum sunt însă acceptați și cetățeni francezi. Legiunea, care are în jur de 7.000 de soldați, este una dintre cele mai dure și mai cunoscute forțe de luptă din lume [/box]

Familia care ne-a găzduit ne-a propus să ne petrecem câteva zile la munte, într-o cabană a Legiunii (tatăl familiei fiind şi el legionar). N-am ezitat când am acceptat invitaţia lor, care era foarte, foarte promiţătoare: Munţii Pirinei, zăpadă, schi, cabană, Revelion cu dans şi cu mâncare franţuzească bună, bună, copiii acceptaţi, preţuri excelente.

Drumul de la Castelnaudary până la Formiguères a fost frumos şi liniştit, deşi am parcurs cei 120 km în mai mult de 3 ore. N-am înţeles prea bine pe unde am mers, dar noi am urmat maşina din faţă, a gazdelor noastre :). Formiguères este o mică localitate foarte pitorească şi, în acelaşi timp, o staţiune de schi cunoscută atât în Franţa, cât şi în Spania, de care este foarte aproape. Am întâlnit pe pistă schiori din ambele ţări, dar şi câţiva români (aţi înţeles că toţi aceştia din urmă erau fie soldaţi, fie făceau parte din familiile lor).

[gallery link="file" ids="15368,15367,15366"]

Am ajuns. În faţa primei clădiri pe care am văzut-o se găsea un panou: “Gendarmerie nationale. Defense d'entrée” (“Jandarmeria naţională. Intrarea interzisă.”), iar în spatele acesteia, o altă clădire, cu o altă inscripţie, la fel de oficială: “Territoire militaire. La Légion étrangère”. În parcare, cu excepţia unui camion militar, am văzut doar maşini civile, iar construcţia în sine era prietenoasă şi simplă, decorată frumos cu ghirlande de Crăciun.

Şi am intrat. Lucrurile erau uşor diferite acum: coridoarele şi scările ne-au întâmpinat auster. Noroc că pereţii din casa scărilor erau înţesaţi cu fotografii de legionari fericiţi: la schi, pregătind un purcel la proţap, dansând cu nevestele lor, alături de Moş Crăciun şi de copiii lor zâmbăreţi, bând vin fiert pe piste, făcând trecking sau canoe, privindu-şi copiii la şcoala de schi…asta a mai îndulcit simplitatea decorului.

Şi iată-ne în camera noastră. Nu mi-au dat lacrimile pe loc, ci am reuşit să le reţin până a doua ziJ . Strictul necesar, adică două paturi simple, câteva rafturi acoperite cu o draperie, ţinând loc de dulap, o noptieră şi un tablou alb-negru, reprezentând un legionar elegant servit de o barmaniţă la fel de elegantă din anii ’50. Pe uşă, regulamentul de ordine interioară. :) Din cameră se intra la duş-o încăpere mică-mică şi rece-rece. Uşa era spartă într-un loc, iar pe tavan se detecta cu uşurinţă un pic de mucegaiJ. Toaleta se afla pe hol, fiind împărţită între locatarii a două camere.

[gallery link="file" ids="15389,15374,15375,15372,15392,15390"]

Că era simplă camera, nu-i nimic. Mai greu era că mie mi se părea că lenjeria de pat nu părea chiar curată şi că perna mirosea a părul soldaţilor care dormiseră acolo :). Fred, soţul meu, era într-o dispoziţie de “alţii n-au adăpost, iar noi nu suntem mulţumiţi cu ce avem”, asa ca n-am spus nicio vorbă, dar a doua zi dimineaţă, în secret, am dat drumul la câteva lacrimi. Îmi fusese frig, dormisem cu bluza de trening peste pijama, iar ca să merg la toaletă trebuia să ies din cameră…Ei da, vorba lui Fred, o prinţesă stă în condiţii de lux, nu în camere sărăcăcioase.

Mi-a mai venit inima la loc când am coborât la bar, printre celelalte familii cu care urma să petrecem Revelionul: barmanul era un domn energic, asiatic, care vorbea o franceză încântătoare şi le făcea copiilor baloane în tot felul de forme. Toate băuturile erau ieftine, ieftine, de ne-am întrebat imediat dacă statul francez subvenţiona vacanţa noastră: un ceai era 0,5 EUR, orice băutură alcoolică - 2 EUR, o cafea - sub 1 EUR.

Şi cina a fost bună: pizza ca aperitiv, urmată de paste cu sos de carne, baghetă proaspătă la discreţie (pe care trebuia să ne-o tăiem singuri, la bucătărie), unt, brânză şi iaurturi ca desert (de fructe sau natur). Să nu uităm însă că ne aflam într-o cabană militară: după ce mâncam, ne strângeam singuri farfuriile, le goleam, le înmânam apoi bucătarilor şi pregăteam tacâmurile şi vesela pentru masa următoare. Chiar nu era mare lucru şi am participat cu plăcere la aceste mici misiuni, mai ales că bucătarii erau cu toţii foarte prietenoşi şi veseli.

Pentru orele de seară, în sălile comune erau vreo două televizoare, o masă de biliard, creioane colorate şi jucării pentru copii, baby-foot şi cam atât.

Cel mai mult însă ne-a plăcut când ne-am dus, în dimineaţa următoare, spre pistele de schi. Munţii frumoşi, albul zăpezii, vremea blândă şi veselia oamenilor ne-a făcut să ne simţim minunat. Închiriaserăm schiuri, clăpari şi căşti de protecţie de la cabană (6 EUR/zi/persoană, ceea ce mă face să cred că din nou ne-a ajutat statul francez :D). Săniuţele le puteam împrumuta pur şi simplu, că nu aveau aceeaşi căutare ca şi echipamentul de schi. L-am înscris pe Bobo, băieţelul nostru, la şcoala de schi “Piou-Piou” (25 EUR/2 ore de curs). Având 7 ani deja, a intrat la grupa “Oursons”-“Ursuleţii”.

Serviciile sunt foarte bine organizate în staţiunea Formiguères : există o creşă unde prietenii noştri l-au putut lăsa dimineaţa pe Teodor, bebeluşul lor de 1 an, iar şcoala de schi are şi o grădiniţă, unde a rămas Maria, fetiţa lor de 3 ani, înainte şi după cursul ei de schi (40 EUR de la 9:00-12:30, cu 2 ore de curs incluse). Părinţii erau liberi acum să-şi vadă de activităţile lor.

Bobo s-a descurcat foarte bine şi-i tot grăbea pe colegii lui francezi, care erau cu toţii mai mici ca vârstă: “Avances, advances” (“Hai, grăbeşte-te!”), fiind nerăbdător să-i vină rândul la alunecare. După curs, n-am avut pace cu el, imediat a început să exerseze, dorind să coboare pe distanţe tot mai mari şi tot mai de sus. Este limpede pentru toată lumea că eu mi-am petrecut toată după-amiaza pe pârtie, lângă el, susţinându-l, ridicându-l când cădea, calmându-l când se supăra pe ceilalţi că încurcau drumul şi că se mişcau încet…Fred şi prietenii noştri erau deja sus de ceva vreme, bând un vin fiert, în timp ce Bobo mă ţinea prizonieră pe zăpadă. Dar sigur nu eram supărată, ci îmi creştea inima, văzând cât curaj are, câtă hotărâre şi cât de bine se descurca. Până la plecare coborâse deja de zeci de ori pârtia lui preferată şi-l dureau braţele de la efortul depus la urcare, pe funicular.

[gallery link="file" ids="15370,15363,15359,15361,15358,15360"]

Seara, după ce mi-am făcut curaj să fac un duş în baia răcoroasă, am coborât cu toţii în sala de festivităţi a cabanei. Popotierii lucraseră zi lumină, alături de soţiile lor şi de câţiva voluntari, ca să pregătească masa festivă, să decoreze sala şi să organizeze surprizele. Eram în jur de 100 de persoane, adulţi şi copii.

După discursul responsabilului de cabană, care le-a mulţumit celor care organizaseră Revelionul, s-a dat liber la petrecere (să înţelegem mâncare şi băutură): kir, vinuri, bere, whisky, un punch enorm, pastis şi cine mai ştie ce era acolo, plus mici surprize de gustat, printre care şi stridiile, foarte apreciate de cunoscători (eu nu mă număr printre aceştia).

Seara a continuat cu alte aperitive (homari cu sos alb, pateu de iepure în crustă de aluat, creveţi cu sos iute, foie gras şi lista poate continua), apoi cu felurile principale (aici deja a trebuit să ne oprim, fiind peste puterile noastre să ne luptăm cu tot ce pregătiseră organizatorii (friptură de curcan, un alt fel de friptură cu sos de foie gras, cartofi în formă de floare la cuptor, legume asortate şi multe altele).

Când au început să vină platourile cu brânzeturi, nici măcar nu ne-am mai ridicat de la masă, fiind complet învinşi de bogăţia bufetului. Nici desertul nu l-am mai gustat, ci doar şampania de la miezul nopţii…Tot acest ospăţ a avut loc între ora 20:00-23:30, timp în care copiii fugeau de colo-colo, iar adulţii, când nu mâncau, mai discutau cu vecinii de masă şi îşi turnau reciproc vin. Dansul a început puţin înainte de miezul nopţii, când unii erau deja prea euforici ca să se poată mişca articulat în ritmurile disco (anii ’80 pare să fi fost deviza organizatorilor în materie de muzică)…Aşa stând lucrurile, după vizita mascotei uriaşe Piou-Piou, focul spectaculos de artificii şi pupăturile de la miezul nopţii, l-am luat pe Bobo şi ne-am dus la culcare. În prima zi a Anului Nou, copilul meu se reîntorcea la şcoala de schi, deci trebuia să-şi facă somnul ;)

[gallery link="file" ids="15379,15380,15382,15376,15377,15378"]

Voi mai adăuga doar că a trebuit să predăm camera curată, să ducem lenjeria de pat la un punct de colectare (pliată într-un anumit fel) şi să aruncăm gunoiul - nimic extraordinar la urma urmei, ba chiar civilizat, să laşi locul îngrijit după tine. Fred s-a dus apoi să achite serviciile şi nu ne-am putut plânge: 200 EUR pentru 3 persoane, în care au intrat 3 nopţi de cazare, 3 mese/zi, masa festivă de Revelion şi închiriatul de schiuri, plus amintirile de poveste…

Şi aşa, ca să închei într-un mod pozitiv, am să mai spun doar că atunci când soţia unui soldat m-a întrebat dacă am mai fost acolo, am răspuns “Nu, e pentru prima dată.” “A, atunci înseamnă că ne vom mai vedea”, a spus ea, optimistă. Din păcate, a trebuit s-o dezamăgesc: “Dar.. probabil că şi pentru ultima dată...”. :) Ceea ce nu înseamnă că nu le sunt recunoscătoare prietenilor noştri pentru experienţa aparte pe care ne-au chemat s-o împărtăşim cu ei şi pentru multele momente frumoase petrecute împreună.