Despre limite și ce se află dincolo de ele: Povestea unei drumeții de 12 zile prin Munții Bucegi și Metaliferi

Publicat: 10 August 2016

De aproape un an, am încercat să înțeleg mai multe despre limite și cum ne afectează ele. Fiecare avem limitele noastre pe care le conștientizăm sau nu. Când ajungem în fața lor, de cele mai multe ori cedăm și luăm o decizie radicală: ne oprim aici, nu încercăm să le depășim. Chiar dacă acest lucru ne blochează dezvoltarea și ne afectează relațiile cu ceilalți, pentru majoritatea limitelor nu există voința de a fi depășite.

Am fost curios să aflu ce se află dincolo de ele, cum te simți când treci peste o limită pe care știi că o ai, dar pe care vrei să o depășești. Așa că în această vară am fost în două hike-uri montane dure care au durat 12 zile. Am făcut, cred, peste 150 kilometri pe trasee montane, am traversat în sus și în jos Munții Bucegi și am văzut o bună parte din Munții Metaliferi, precum și câteva localități frumoase de la baza sa.

În câteva zile am urcat cu un rucsac de peste 13 kg pe spate, am făcut bășici la picioare și la mâini, m-am ales cu dureri la genunchi și am avut momente în care limitele aproape m-au învins.

Prima limită

Când aveam 4-5 ani, tot universul meu se desfășura în jurul blocului din Brașov în care locuiam. Toate momentele mi le petreceam fie în garsoniera părintească, fie în jurul clădirii unde mă jucam cu prietenii de pe scară. În spate erau leagăne, apoi un câmp frumos, iar în față era loc suficient pentru ”De-a v-ati ascunselea”, ”Țară, țară vrem ostași”, săniuș și tot ce îmi mai puteam dori. Magazinul cu dulciuri era și el în blocul de lângă, așa că nu îmi lipsea nimic.

Blocul meu se afla la capătul unei străzi micuțe, iar dacă înaintai în ea, dădeai peste o stradă mai circulată. În perioada aia, mi-am trasat o linie imaginară la mijlocul străduței mele și mi-am spus că până acolo pot merge fără mama și tata. Asta a fost prima mea limită.

Până la acea linie imaginară, puteam face ce vreau, explorasem totul și știam fiecare colț unde să mă pitesc cât mai bine la ascunselea. Mai departe, însă, totul era un mister. O bună perioadă nu am îndrăznit să trec peste acea limită autoimpusă. Într-o zi, m-am supărat pe părinți din nu știu ce motiv minor și m-am decis să fac ceva obraznic. Așa că am ieșit afară, am mers până la granițele primului meu univers și ”am emigrat”. Am făcut câțiva pași dincolo de hotarul imaginar și apoi m-am întors acasă, mândru de rebeliunea mea.

Așa mi-am depășit prima limită. Nu a fost mare lucru, doar tentația de a face ceva interzis. Însă de atunci, limitele universului meu s-au tot mărit. De fiecare dată când mă ofticam sau supăram, evadam din zona mea de siguranță și urcam tot mai mult spre strada mai circulată. Până într-o zi, când am avut curajul să ajung de unul singur la capătul ei! Și ce credeți că s-a întâmplat? Nu am dat de mașini rapide și monstruoase, ci am descoperit cea mai mare bucurie a copilăriei mele: ștrandul!

Nerăbdare

De regulă, zilele de luni nu sunt prea apreciate. Eu, însă, o așteptam cu nerăbdare pe aceasta. E 25 iulie și sunt în Gara de Nord cu rucsacul pe spate. Am în el lucruri pentru două campuri și mă gândesc dacă nu am luat prea multe. E totuși cam greu. Ajung și cei doi prieteni alături de care urmează să călătorim până la Timișu de Sus, ne luăm bilete și ne îmbarcăm în tren.

Pe la ora 14.00 facem joncțiunea cu lotul mare de aproape 20 de persoane venit din Bacău și începem urcarea. Pentru prima zi, traseul e scurt. O pauză de-o ciorbă în localitate și apoi urcare până la Părâul Rece. Totul a durat mai puțin de patru ore, așa că pe la ora 18:00 ne punem corturile și ne pregătim de cea mai copioasă masă din următoarele zile: un grătar cu toate felurile de carne: mici, pulpe, cefe, etc.

Tentația renunțării

Scopul celei de-a doua zi e mai ambițios: trebuie să ajungem la Cabana Mălăiești, cu o oprire la Cabana Diham. Ne pornim după ora 10:00, bine hrăniți la mic-dejun, avem o coborâre lejeră, iar apoi începe urcușul. Drumul e îngreunat și de faptul că mergem cu tot arsenalul de bagaje în spate: rucsace burdușite nu doar cu haine și lucruri personale, dar și mâncare pe următoarea săptămână.

După primele două ore încerc să simt greutatea rucsacului și rămân tot mai în spate. La Cabana Diham ne ajunge din urmă o ploaie, însă la fix, pentru că avem unde să ne adăpostim, cu tot cu pelerinele pe noi. Când ploaia se oprește, urcăm mai departe spre Mălăiești, iar pe acest traseu simt pentru prima dată cum limitele mele mă testează. Drumul e mai dificil, iar rucsacul de pe spate îngreunează urcarea. Dacă nu ar fi el, îmi zic că aș zburda deoarece mai am experiența unor trasee montane duse cu bine la capăt, însă nici unul cu rucsac de aproape 15 kilograme în spate.

Rămân în urmă, chiar ultimul, iar pauzele sunt o adevărata binecuvântare. Le aștept mai ceva ca un meci al Rapidului, de care aflu între timp că a fost exclus din Liga 1. În clipele de dificultate pare inevitabil să nu îți vină gândul: ”Ce ar fi dacă m-aș opri aici. Dacă aș renunța și m-aș întoarce acasă? Ce bine m-aș simți în patul meu, cu laptopul în brațe”.

E o adevărată luptă cu tine însuți și cu limitele care te provoacă. Dar mai faci un pas și încă un pas înainte, iar când totul pare a fi mai greu, primesc puțin ajutor la căratul rucsacului, iar asta mă revigorează.

Doar de atât aveam nevoie. Câteva minute de mers fără rucsacul cel greu pe spate și mă simt din nou în formă. Ajungem pe marginea unei prăpăstii de unde se vede o priveliște frumoasă înspre Bran. Apoi cotim spre stânga și continuăm drumul spre Mălăiești.

Din nou urcare, un nou efort, însă de această dată tentația renunțării e mai mică. Te acomodezi, reziști și încerci să te gândești că nu mai e mult, dar și la ce te așteaptă la final. Iar automotivarea funcționează. Ajungem la Cabana Mălăiești, frânți de oboseală și foame și nu mă abțin să nu comand o supă cu afumătură și fasole. După care cobor în locul de campare, ridic din nou cortul și îmi reîncarc bateriile.

Cât de mult poți să urci

Suntem la o altitudine de 1720 metri. Ținta pentru azi este de a trece prin Vârful Omu, iar apoi să coborăm pe Platoul Bucegi. Pe traseu dăm peste primele flori de colț, dar și alte floricele de munte și ne bucurăm de peisaje. Urcăm lent pentru că oboseala din primile zile se acumulează deja, în ciuda orelor de somn.

Dar mergem înainte și traseul e frumos, întâlnim tot mai multă lume care se îndreaptă spre vârf și într-un final ajungem și noi. La 2505 metri, aerul condiționat al naturii își face de cap, iar un ceai cald luat de la cabană vine la momentul potrivit.

Coborăm spre Cabana Babele pentru a vedea Sfinxul și Babele, admirăm Bușteniul de la înălțime, dar și Colții Morarului și ne îndreptăm spre Cabana Caraiman.

Când limitele te doboară...

...faci o pauză. Te odihnești, te refaci și cauți părțile pozitive. Și apoi continui.

Din a patra zi, traseele urmau să fie mai ușoare. Renunțam, în sfârșit, la căratul rucsacelor pentru că găsisem un loc unde să le lăsăm peste zi, iar traseul de azi era unul ușor: coborâre la Cabana Caraiman, urcare la Crucea Eroilor, apoi pe vârful Coștila și înapoi. O plimbare liniștită de 4-5 ore.

Însă eu simțeam încă de la Mălăiești că am ceva la picioare, dar nu am dat atenție. Situația era mai dură decât credeam: aveam cel puțin cinci bășici pe ambele picioare care riscau să se spargă oricând. Drumul lung își spusese cuvântul. Deși nu voiam să ratez ziua, mi-am recunoscut, în cele din urmă, limitele corpului și am făcut o pauză. Nu am mai forțat în acea zi pentru a-mi reveni pe zilele viitoare. Mă mai așteptau încă multe zile de mers prin munți în față. Mi-am spart bășicile și le-am lăsat să se usuce în timp ce restul au plecat pe traseu. Pentru mine, a fost o zi de odihnă și citit.

Peștera și Șaua Bătrână

Recuperat între timp, în a cincea zi am coborât spre Peștera Ialomiței pe care am și explorat-o, iar apoi am urcat din nou prin Valea Doamnele către refugiul Șaua Bătrână și apoi pe lângă vârful Găvanu. Ne-am apropiat de Vârful Omu și am coborât spre platou.

A șasea zi a fost zi de coborâre. Planul a fost să ajungem la Sinaia pe la Piatra Arsă - Stâna Regală, prilej să îmi testez din nou limitele. Asta deoarece, deși la coborâre efortul a fost mult mai mic, genunchii au început să își facă de cap și să îmi transmită semnale dureroase la fiecare pas. Presiunea aplicată de corp+rucsac era prea mare, însă, cu puțin ajutor, am supraviețuit și acestei încercări. Vizităm castelul Pelișor, iar spre seară rămânem în oraș la o pizza și o plimbare prelungită.

Următoarea zi e dedicată întoarcerii acasă, însă pentru mine urma să înceapă o nouă aventură.

Pierdut în Pădure pe bune

Pierdut de Pădure e un camp de supraviețuire de cinci zile organizat de cercetașii din Deva. A devenit deja o tradiție, iar anul acesta a ajuns la cea de-a șasea ediție. E un camp unic prin condițiile pe care le oferă și care îți testează limitele de supraviețuire în natură.

Încă de când am auzit de el, acum doi ani, mi-am dorit să îl experimentez, așa că anul acesta, având mult peste vârsta maximă recomandată, m-am decis să mă înscriu ca staff și am încercat să fiu prezent pe cât mai multe trasee alături de participanți.

Aventura a început în Măgura Uroiului, aproape de Simeria, iar prima zi a constat într-un traseu de peste 20 de kilometri prin pădure până în Săcărâmb. Dacă la început căldura ne-a dat de furcă, după câteva ore în pădure am fost atacați de o ploaie torențială.

Traseele de aici nu sunt marcate, iar potecile se pierd printre copaci, așa că nu a fost prea greu ca, pe lângă ploaie, să ne și pierdem puțin prin pădure. Au fost câteva zeci de minute de dezorientare în care căutam repere pentru a ne orienta, însă o busolă, o hartă și ceva semnal la telefon au făcut minuni. În cele din urmă, am reușit, după câteva coborâri și urcări pe pante să aflăm unde suntem și încotro să continuăm. Am ajuns târziu la locul de campare, încă uzi după ploaie și am încercat să ne uscăm la focul de tabără.

Ploaia, cea mai mare confruntare

A doua zi ne-a pus din nou la încercare. A plouat până spre seară, iar o parte din participanți au renunțat încă de dimineață după ce peste noapte au trecut printr-o probă dificilă. Hainele ude și stresul psihologic pot fi uneori de neînvins în lupta cu limitele.

E de menționat faptul că participanții la acest camp trebuie să își procure singuri mâncare, dar nu din magazine, ci din natură. În plus, e simulată cât mai mult experiența unei supraviețuiri în natură. Dacă în prima noapte au dormit la cort, pentru acomodare, în următoarele și-au făcut adăposturi improvizate, au pregătit propria vatră pentru foc și au mâncat ce au reușit să adune peste zi de pe trasee (castraveti, porumb, rosii, fructe etc.)

Tiroliană cu aterizare în apă

Revenind, a doua zi, majoritatea traseului s-a desfășurat la adăpostul pelerinelor de ploaie între Săcărâmb și Geoagiu-Băi, iar în a treia zi am mers spre Ardeu, cu o oprire la Renghet și alta în Cheile Madei. În Cheile Madei, participanții au testat tiroliana cu aterizare direct în apă, au încercat să se cațere pe o stâncă de aproape 20 de metri și au făcut rapel cu cădere în apă.

În a patra zi, traseul ne-a purtat spre o cetate dacică recent descoperită în Ardeu, iar apoi participanții s-au îndreptat prin pădure din nou spre Săcărâmb.

Fiind ultima noapte din camp, în ciuda oboselii, cântecele și voia bună s-a prelungit până spre ora 2, când a avut și ceremonia de premiere a celor mai merituoși participanți. E de remarcat faptul că, în ciuda durității și a dificultății, 16 participanți au reușit să ducă până la capăt campul și să își învingă limitele.

Limite și perspective noi

Ce am învâțat în această perioadă despre limite? Că ele există pentru a ne testa voința, caracterul, răbdarea. Că le avem în forme variate, fizice sau psihologice. Că uneori ne blocăm în ele și suntem tentați să ne oprim în fața lor, însă asta nu ne face mai puternici, mai buni. Și nici nu ne ajută să ne dezvoltăm.

Am învățat că dincolo de limite există un sentiment fumos, de fericire, de împlinire și chiar de recunoștiință. Recunoștiință față de noi, pentru că am reușit să trecem de ele. Sau o nouă perspectivă. Poate că depășirea limitelor are legătura cu schimbarea perspectivelor. Asupra noastră sau a celor din jur. Totul depinde de noi. Avem voința să ne depășim limitele și perspectivele? Suntem pregătiți pentru ce va urma?