Dulci sunt amintirile din vacanța la Lisabona ... Azi, amintiri culinare, cu povestea unei experiente gastronomice de excepție :)
În general, când mă gândesc la o masă bună, mă gândesc neapărat ca amintirea aceleia să îmi rămână tot timpul în minte şi – atunci când mă voi gândi la ea peste un timp – să simt gustul mâncării respective în nări şi în gură. Asemenea «madeleine»-lor lui Proust, care au marcat gustul copilăriei celebrului scriitor.
Pentru că îmi face mare plăcere să scriu despre ce văd şi ce simt atunci când văd, mă gândeam că îmi va fi la fel de uşor să aştern pe hârtie şi rânduri despre o masă excelentă pe care am avut-o cândva. Ghinion ! Cuvintele rămân în teacă, iar în gură nu simt decât gustul abundent şi puternic de ierburi verzi, asezonate cu un vag miros de afumătură şi cu un iz puternic de mare. Şi pas de mai scrie ceva! Expresia vulgara «îmi plouă-n gură» s-a produs şi nimic nu mă mai poate face să îmi revin şi să îmi doresc să rămân în continuare pe canapeaua din sufragerie. Toate simţurile mele ascuţite la maximum urlă din rărunchi : «Fugi iute la Cascais!» Şi eu aş vrea să am la dispoziţie arma secretă a filmelor de la Hollywood – teleportarea – şi să ajung mintenaş pe tărâmul magic al simţurilor exorbitante : Escondidinho.
Căci Escondidinho este un loc magic al simţurilor peste care am dat – absolut întâmplător – plimbându-mă prin Cascais, într-o după-amiază plăcută de iarnă portugheză. Cunoaşteti momentele acelea în care, aflându-te la plimbare într-un oraş nou, te hotărăşti să laşi harta de o parte (hartă de care, oricum, nu dispuneam, fiind vorba despre o staţiune la mare) şi să umbli unde vezi cu ochii, ghidându-te doar după un scuar care iţi face cu ochiul sau după o străduţă în capătul căreia se iveşte o vilă superbă umbrită de pini inmiresmati? Eh! Aşa am procedat şi eu în ceea ce priveşte Cascaisul: m-am lăsat condusă de simţuri. Şi dacă nu te poţi lăsa condus de simţuri în Portugalia, nu ştiu unde altundeva ai putea-o face mai potrivit.
În plimbările mele “la voia simţurilor” am dat peste un magazin cu animaluţe de casă, unde am legat prietenie cu un papagal vorbitor care m-a distrat teribil, am descoperit vile splendide ascunse de privirile curioase ale trecătorilor după adevărate păduri personalizate şi intime, am intâlnit oameni de-ai locului pe care nu ai cum să-i găseşti pe plajă şi m-am lovit de acest restaurant magic – Escondidinho.
Natura mea curioasă face ca atunci când sunt în vacanţă şi relaxată să nu ratez niciun intrând, niciun dead-end, nicio alee mai lăturalnică ce poate să îmi spună ceva doar dintr-o singură privire. Aşa s-a întâmplat şi cu el – am ochit o plăcuţă ruginită şi dosită, pe care zăcea şters de ploi şi soare numele de “escondidinho” – diminutivul de la “escondido” (“ascuns”). El, ascunduţul – dacă vă place mai mult aşa.
Am pornit pe aleea îngustă (Travessa do Mercado), care era străjuită în capăt de gardul unei case nu foarte impozante şi – crezând că nu mai am nimic de văzut – am făcut stânga împrejur, să ies înapoi în strada principală. Şi – când colo – m-am izbit de mutra ciufulită şi un pic adormită a unui localnic, care – dându-şi seama că suntem turişti pierduţi – ne-a îndrumat către o uşă acoperită cu iederă, în spatele căreia se ascundea restaurantul.
M-am simţit, pentru un moment, ca Alice în Ţara Minunilor, descoperind uşi secrete ce iţi transformă definitiv viaţa şi lumea de până atunci. Am aflat, ulterior, că restaurantul aparţine unei familii formate din doi fraţi şi este extrem de cunoscut şi apreciat în zonă. Chiar de renume, aş putea spune, cei doi fraţi lăudându-se cu nume celebre ale fado-ului care au cântat pe micuţa scenă din faţa barului.
Atmosfera din restaurant este una calmă, relaxată, cu vagi acorduri de fado pe fundal şi cu cei 3-4 muşterii ce trăgeau de timp şi mai lungeau o discuţie de mult sfârşită. Poze vechi atârnate pe pereţi şi un tavan jos, umbros conferă locului un aer extrem de intim şi prietenos. În faţa barului zace leneşă şi abandonată o scenă pe alocuri tocită de atâtea picioare zburdalnice si tropăitoare, pe peretele din spatele ei atârnă o mulţime de instrumente muzicale portugheze, ale căror nume ne sunt străine, iar la bar se leagănă în acorduri muzicale încete un barman creţ şi oacheş.
Eram singurii doi clienţi la ora aceea şi am avut noroc că unul dintre fraţi era şi bucătar, altfel – ca pe nicăieri în Occident – n-am fi putut mânca când am fi vrut noi masa de pranz, fiind obligaţi să ne încadrăm într-un interval orar care le permite patronilor să ţină bucătarii angajaţi cu ora. Aşadar, cei doi fraţi ne-au asaltat cu întrebări, dând dovadă de o deschidere fantastică, pusă de noi pe seama zonei geografice scăldate în soare din care cei doi provin, dar şi pe seama dorinţei celor doi de a-şi exersa engleza :). Ne-au întrebat de unde suntem, ne-au întrebat ce mâncăruri avem la noi în ţară, ne-au asaltat cu întrebări din fotbal (am observat acest aspect: ori portughezii sunt extrem de împătimiţi de acest sport, ori am nimerit noi doar peste patroni de restaurante interesaţi în exces de acest subiect) şi au început să ne descoasă cam ce am dori să mâncăm, prezentându-şi cu mândrie felurile locale.
Pentru că sunt de parere ca, atunci când merg într-o ţară nouă să învăţ cât pot de multe despre cultura, societatea şi gastronomia sa, am hotărât să luăm doar feluri de-ale locului, decizând – împreună cu logodnicul meu – să nu dublăm nimic, să încercăm toate felurile din meniu pe care putem să le mâncăm.
Toate bune şi frumoase, dar oamenii nu se mai opreau: la antreu – mezeluri şi brânzeturi de-ale locului, urmate de nişte sardine speriate, marinate şi prăjite pe gratar (“de deschis apetitul” – ne-a confesat Luis, unul dintre fraţi), calvo verde licoros, aşa cum numai acolo poţi mânca, bacalhau (cod) pufos trântit pe un pat de legume creţe (“de dimineaţă pescuit”, s-a mândrit bucătarul), un platou cu fructe de mare care mai de care, terminând cu desertul - o şarlotă zburdalnică de vanilie şi amăgită cu o ploaie de fructe.
Antreuri
Armazém do Árabe
Bacalhau
Branzeturi
Cachacaria
Toate stropite din belşug cu un vin languros de Porto – care, deşi nu este chiar de-al locului, a încununat cu succes această masă grandioasă. Pentru că nu am stat să buchisim meniul şi pentru că ne-am avântat într-un mare fel în a comanda tot ce este local, ne-am asumat şi nota de plată care – contrar aşteptărilor – nu a fost de pus pe fugă: pentru 2 persoane, tot ce am enumerat mai sus, cu băuturi şi desert incluse (acum 7 ani) – 50 de euro. Nu cred să se fi schimbat foarte tare preţurile, ţinând cont de perioada de secesiune aprigă prin care trece Portugalia de ceva ani încoace.
După ce am încheiat această masă plină de pasiune, plăcere şi conversaţii plăcute, mi-am jurat că – de acum încolo, în toate vacanţele mele – o să intru prin toate cotloanele cu putinţă, doar-doar îmi va mai fi scos în cale un al doilea Escondidinho. Dacă reuşiţi să-l găsiţi, fiţi bineveniţi! Eu n-am mai reușit să dau de el pe Google Maps. S-o fi închis ... Oricum, dacă ajungeți în Cascais, rătăciți și voi pe Travessa do Mercado. Poate găsiți un alt giuvaier culinar. Sau, și vă țin pumnii pentru asta!, dați fix peste Escondidinho-ul meu iubit!
Si nu numai...;)
Faină experienţă culinară! ;)