Sper să nu fiţi puşi în situaţia de a vă întreba vreodată, în familia voastră: "Și acum ce facem, încotro ne îndreptăm?". În timp, se adună rutină, mici dezamăgiri de fiecare zi, oboseală, plictiseală şi atunci... ce e de făcut? Aşa a fost şi la noi. Timpul ne-a îndepărtat unul de celălalt, parcă ne-am vorbit tot mai puţin, n-am mai râs împreună... În încercarea de a salva ce se mai poate salva, am luat atunci hotărârea de a pleca într-un weekend de regăsire, fără copil. Cum tocmai se apropia ziua soţului meu şi cum ştiam că îşi doreşte de câţiva ani o vacanță la Amsterdam, am organizat totul în secret şi i-am spus doar să fie liber în ziua plecării. Am plecat din Budapesta şi peste 2 ore eram la Amsterdam. Călătoria a fost plină de întrebări şi de descoperiri dure pentru noi, fiecare spunând în sfârşit pe unde a umblat cu sufletul în timpul când n-am fost unul lângă altul.
În acest context, acest city-break la Amsterdam a fost altfel decât orice altă călătorie a noastră. Odată ajunşi, ne-am cazat la Apple Inn, un hotel drăguţ, foarte curat, cu personal foarte, foarte prietenos, în centrul oraşului. Eram prea obosiţi (mai ales emoţional) ca să luăm în calcul orice o altă posibilitate de transport de la aeroport decât un taxi. Preţul pentru cursă (în jur de 50 de euro), era oricum echivalentul a două bilete de autobuz. Primiserăm un mail de la hotel cu toate opţiunile de transfer de la aeroport, ceea ce am apreciat foarte mult.
Am lăsat bagajele la recepţie şi am ieşit să bem o cafea undeva, fiindcă ajunseserăm prea devreme. Ce bine ne-ar fi prins un pic de somn, totuşi! Tânărul de la recepţie ne-a spus cum să ajungem în zona muzeelor (dar chiar nu aveam puterea să facem asta), în Red Light District - Cartierul Roşu şi în alte locuri de interes din oraş.
Noi am început, surprinzător sau nu, într-un coffee shop. Ploua mărunt şi era foarte, foarte frig afară, aşa că speranţa unei cafele fierbinţi şi a unei „ţigări”aducătoare de pace ne-a dus spre prima „cafenea” care arăta mai curată.
Soţul meu părea că ştie ce are de făcut. După ce a consultat variantele de la recepţie, a cerut o ţigară cu marijuana şi două cafele. Ne-am aşezat şi am împărţit liniştea adusă de ţigară. Nefiind fumătoare, eu am încercat doar puţin şi m-am înecat de câteva ori, aşa c-am lăsat-o baltă. Soţul meu a fumat cât a fumat şi a ţinut restul pentru mai târziu. Primise la intrare un fel de eprubetă în care putea păstra ţigara, dacă n-o putea „dovedi” dintr-o singură încercare.
Tot centrul era înţesat de „coffee shops” şi, deşi era devreme încă, acestea erau pline de tineri şi de mai puţin tineri. Am auzit vorbindu-se în toate limbile posibile, Amsterdamul fiind clar o destinaţie foarte căutată pentru libertatea pe care o găseşti acolo. Precum se ştie, drogurile uşoare sunt vândute în mod legal, iar The Red District (Cartierul Roşu) este ținta celor care caută bucurii sexuale de orice fel: lanțuri de sex shopuri, „window shopping” - fete sumar îmbrăcate care-și așteaptă clienții în camerele lor, în spatele ușilor de sticlă transparentă, teatre unde au loc spectacole live de sex etc.
Continui acum, după mai bine de 2 ani, scrisul la acest articol. Am fost și noi sâmbăta seara la un astfel de spectacol erotic. Am luat bilete la primul teatru care ne-a ieșit în cale, după ce hoinăriserăm o vreme prin Cartierul Roșu. Sala era destul de mică, întunecoasă, spectatori erau puțini. Scena s-a umplut repede cu artiștii care făceau sex live - mai multe cupluri. Costume sumare, jucării sexuale sofisticate, gesturi care mie îmi păreau exagerate, uneori, artiști tineri, dar nu numai, poziții originale și clasice, gesturi languroase de pseudo-iubire. Cum eram triști și debusolați, n-am găsit spectacolul incitant. Era ca și cum totul se petrecea doar în exterior, fără ecou în noi, fără să ne atingă, fără să ne emoționeze, fără să ne trezească vreo reacție.
Am mers mai târziu într-un bar mai liniștit (Big Buddha Seeds), unde Fred a mai fumat câte ceva ușor, iar eu mi-am zis să încerc o prăjitură aducătoare de liniște („space cake”). Barmanul mi-a recomandat s-o mănânc încet, mai ales dacă nu mai gustasem liniștea adusă de semințe. Îmi imaginam că voi fi inundată de o pace profundă, binefăcătoare, care va lua toată durerea sufletului, mi-o doream, dar mă și temeam de efectele neștiute, așa că am mâncat poate o jumătate din prăjitură și am așteptat să vină liniștea.
Îmi amintesc că am dormit mai bine și că a doua zi nu mai plângeam deloc. Ieșise și soarele, orașul era mai strălucitor. Aveam senzația că mintea îmi e înfășurată în vată ... parcă pluteam cu capul limpede printre nori. Am avut atunci puterea să vizităm muzeul Van Gogh, foarte simplu și elegant, ba chiar să fac un gest frivol: mi-am cumpărat o poșetă foarte frumoasă din magazinul de suveniruri, pictată manual, pe care am purtat-o multă vreme acasă.
Ne-am mai plimbat, am intrat și noi într-un sex shop, am cumpărat câte ceva ce am considerat noi că ne va prinde bine acasă, am băut o cafea la soare și grijile păreau mai mici în acea zi. Minunat acel "space cake", a luminat și a îndulcit întunericul în care eram ... pentru scurt timp.
Au urmat apoi mai bine de doi ani de criză, de durere, de întrebări și de derivă, dar n-aveam cum să știm asta în acea dimineață de sfârșit de noiembrie 2013, la Amsterdam (din fericire). Straniu însă a fost că am găsit zilele acestea articolul început acum peste 2 ani și că, după ce am predat cheia la hotelul unde în vara asta am fost cazată doar eu și copilul nostru, Bobo, m-a izbit coincidența: stătuserăm în camera 1608 (16.08!!??), data la care m-am căsătorit în urmă cu 13 ani cu soțul meu, Fred. Unde ne vor duce aceste coincidențe?
Prea multe amintiri concrete n-am păstrat în minte din acea călătorie: mai mult ploaia, plânsul, durerea, o supă caldă de praz, orașul plin de biciclete, fumul liniștitor, prăjitura cu semințe de pace, singurătatea în doi, pierderea. Dar și speranța unei reveniri la Amsterdam primăvara, să vedem lalelele. Cine știe?
Comentarii