Cred că toamna e anotimpul cel mai darnic în culori și în emoții atunci când ieși din leneveală și pornești la drum. De fapt, ea e darnică și atunci când stai acasă, dar ce risipă de frumusețe ar fi dacă nu te-ai duce să te întâlnești cu ea!
Așa ne-am spus într-o altă duminică din acest noiembrie plin de nuanțe când am pornit spre Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița. Chiar dacă sunt locuri deja vizitate, mereu le vedem cu alți ochi la o nouă întâlnire cu ele. Și noi suntem alții...
Era rece dimineața, cu umezeală și ceață. Am cam tremurat la prima pauză de cafea, dar odată ajunși la intrarea în parc, soarele ne-a răsfățat până la sfârșitul drumeției. Au fost unii încă și mai curajoși decât noi-chiar foarte curajoși. În timp ce noi făceam concurs de sărituri pentru cameră, fotografiam cascada Văioaga, ne bucuram de frunzele arămii și de apă, dar echipați cu geci, a apărut un domn (se numește Călin Abrudean), care n-a ezitat să intre în apa rece și să primească dușul înghețat al șuvoaielor ce cădeau din cascadă. Am citit apoi pe Facebook explicațiile lui legate de sănătate, călirea organismului, setarea stării mentale pentru experimentele lui (e antrenat, nu încape îndoială, nicio clipă n-a părut că suferă de frig sau că-i este teamă că va răci). Bucurie mare pentru artistul Marcel, care s-a pus serios pe treabă (l-am surprins și noi, Alexandra și cu mine, la lucru, fără ca el să știe, implicat cum era pentru realizarea unor cadre perfecte).
Am petrecut practic cea mai mare parte a zilei în preajma cascadei, profitând de lumina bună pentru fotograf. Picnicul, exact ca anul trecut, când am început să ieșim duminică de duminică în natură, în poiana de la păstrăvărie. E atât de predictibil ce ducem cu noi! Icre, câteodată zacuscă, un termos de cafea, pâine, pastă de pește/conopidă/salată de ton cu fasole roșie (alternăm), pizza de casă, câteodată pui, struguri și brânză, ardei kapia, roșii, prăjitură de casă, ciocolată, ceai.
Partea pe care eu o ador, plimbarea pe potecile muntelui, a fost primită cam fără entuziasm de o parte a echipei. A meritat însă micul efort. Liniștea pădurii, culorile vii de toamnă, râul limpede curgând pe lângă cărare, oamenii cu care ne-am întâlnit, toate ne-au adus bucurie. Ultima parte a drumului ne-a dus la frumosul lac turcoaz, neclintit, care ne aștepta parcă doar pe noi. Valea Beușniței era seacă, fără un strop de apă, dar Ochiul Beiului, curat de se vedeau peștii înotând în adânc, ne-a încântat.
Am revenit acasă și am căutat iar legenda lacului. Sunt mai multe variante, dar mie cel mai mult îmi place cea pe care o redau mai jos:
Se spune că aceste locuri au fost sub stăpânirea unui pașă aspru care avea un băiat de o frumusețe rară, cu ochi albaștri pătrunzători. Băiatul mergea des la vânătoare prin împrejurimi și într-o zi a zărit-o pe fiica unui păstor valah, de care s-ar fi îndrăgostit. Acest lucru nu a fost pe placul tatălui său, acesta dând poruncă ca fata să fie ucisă.
Când tânărul a aflat de fapta tatălui său, a plâns la căpătâiul fetei, însă în zadar. Băiatul a ales să-și ia viața, iar ca urmare a jertfei sale, din lacrimile și suferința sa ar fi luat naștere Ochiul Beiului, cu apa albastră precum ochii băiatului.
Comentarii