Călătorului îi șade bine cu drumul...deci, la fel ca în aproape toate duminicile de când cu vremurile acestea tulburi, ne-am mobilizat și am plecat spre Băile Herculane, o zonă care ne oferă atâtea opțiuni...Din Timișoara facem puțin peste 3 ore, cu opririle obligatorii pentru cafea (la termos) și la bătrânica simpatică din Teregova, să cumpere fetele fructe. La intrarea în Herculane ne-am reunit cu băieții întâlniți în urmă cu câteva săptămâni pe drumul spre cascada Cociului și am făcut o schimbare de plan...începuse să ningă, deci a trebuit să luăm în calcul și vremea. În loc de Vârful Colariu, am ales să mergem spre Cascada Vânturătoarea, deși băieții ne tot spuneau că drumul e destul de dificil, mai ales în prima parte, când coasta e abruptă, bolovănoasă (totuși, comparativ cu Vârful Colariu, cascada părea să fie obiectiv mai realist, în condițiile date). Alexandra era accidentată de câteva zile, plus că aerul rece îi dădea și dificultăți de respirație, dar n-am auzit-o să se plângă nicio secundă.
Am lăsat mașinile pe podul de la pensiunea Dumbrava, ne-am echipat pentru urcuș și am pornit. Timpul estimat de cei care au marcat traseul era de 1.5 h. Noi cred că l-am parcurs în ceva mai mult timp la dus, iar la întoarcere sigur în peste 2 ore. Solidaritate de la început: Daniel și-a cedat apărătorile de ghete cu crampoane Alexandrei, care aluneca rău cu ale ei, și s-a întors la mașină să le aducă fetelor bețe de drumeție. Eu eram vitează, bocancii mei mă ajutau la urcuș, n-am alunecat deloc pe zăpada afânată și pe frunzișul care acoperea pietrele. Am urcat ușor, cu Marian în față, am râs, n-am simțit deloc efortul. Ne opream din loc în loc să facem fotografii, peisajul fiind tot mai frumos pe măsură ce urcam. Ninsoarea s-a întețit la un moment dat, dar ne plăcea albul care ne înconjura. La punctul de belvedere am râs, am făcut poze cu accesorii (ochelari de soare, bețe de schi, telefoane mobile)...Toată lumea era în formă și nu ne-a fost foarte greu să ajungem la cascadă. E adevărat că e motivant să descoperi că poți face lucruri pe care altădată nu le-ai fi făcut...sunetul cascadei se auzea tot mai aproape și abia așteptam s-o descoperim după alte câteva cotituri ale drumului. N-a fost chiar așa cum ne spunea Marian: „Mai puțin și ajungem...mai 10 minute”(cum le spui copiilor, că nu mai e mult), dar a meritat fiecare secundă de efort/concentrare.
Cascada uluitoare la capătul drumului, prinsă într-o cupolă uriașă de gheață formată din apa căzută, dar și șuvițe de apă prăbușindu-se încă libere...Poți aprecia doar în liniște bucuria pe care ți-o aduce natura...deci ne-am oferit fiecare momente de încântare, privind apa, stâncile, zăpada, gheața, urcând apoi până sub cascadă. Vara trebuie să fie minunat să te adăpostești după perdeaua de apă răcoroasă, dar acum ne-am bucurat de spectacolul hibernal.
Ne-am oferit apoi o scurtă pauză de desert: Daniel avea prăjituri, eu un termos de cafea caldă (fără prea mare succes la grupul acesta sănătos:), zâmbete și glume drăguțe. Am început apoi coborârea, gândindu-ne că va dura o vreme, din cauza zăpezii care cădea fără oprire. Așa a și fost: marcajele erau în mare parte acoperite, ceea ce ne-a încurcat mai ales la finalul traseului, că se și întunecase. Fetele au coborât curajoase: Claudia era ușoară și îndemânatică, a învățat tehnica de la Daniel și s-a descurcat fără probleme. Alexandra avea dureri, dar ea nu se plânge niciodată...nici eu nu m-am plâns, dar bocancii nu m-au ajutat deloc. Alunecam la fiecare pas, nu m-am simțit deloc sigură pe picioare. Noroc că Daniel era lângă mine și m-a susținut practic tot drumul de întoarcere. Și cînd mă gândesc că la prima noastră întâlnire pe munte, când el cu Marian au apărut brusc în spatele nostru, m-am speriat de moarte, neștiind de unde au venit și ce planuri au:). A durat destul de mult coborârea, zăpada proaspătă ascunzând drumul și marcajele. Mașinile erau complet acoperite când am ajuns la pod...Am dezăpezit (adică Marian a lucrat aproape singur) și apoi ne-am oferit o cină gustoasă în Dacia mea...Singurul lucru pe care am decis să-l amânăm pentru următoarea ieșire a fost baia fierbinte la cădițe. Ne temeam că vom ajunge prea târziu acasă, neștiind în ce condiții vom găsi drumul...mai ales după momentele magice (dar și îngrijorătoare), când am fost prinse cu mașina într-un nor compact de zăpadă: am văzut doar alb peste tot, nu se mai distingea drumul, iar farurile nu reușeau să străpungă blocul de ceață și de fulgi. Conducea Alexandra, o șoferiță experimentată, deci am ieșit la liman, dar chiar și ea s-a speriat puțin...
Duminica următoare continuăm aventura...
Comentarii