Călătorim în Argentina » Patru zile de vis în Buenos Aires

Vacanţa noastră în Buenos Aires, petrecută în august 2012, a durat doar patru zile. A fost scurtă şi a trecut repede, mai ales că am avut ‘norocul’ de a ajunge în oraş în toiul grevei de la Metrou, eveniment destul de neplăcut pentru nişte turişti în criză de timp, cum eram noi. Astfel, câteva ore pe zi le-am pierdut în trafic, în autobuzele care ne duceau dintr-un capăt în celălalt al oraşului, în căutarea unor anumite obiective turistice pe care eram hotărâţi să nu le pierdem.

Capitala Argentinei este un oraş-metropolă uriaş cu o populaţie de ~ 12 milioane locuitori, dintre care ~ 3 milioane locuiesc chiar în oraşul Buenos Aires. Este un oraş curat, civilizat, cu multe parcuri şi grădini, cu clădiri moderne, dar şi foarte multe clădiri vechi, cu arhitecturi impresionante, un adevărat ‘muzeu’ în aer liber.

Ȋn jurul orei 16, staţiile de autobuz deveneau iar neîncăpătoare. Aceiaşi oameni stăteau cuminţi la rând, fără să se enerveze, fără să se împingă şi tot la fel de eleganţi ca şi dimineaţă. Se grăbeau acum spre casă pentru a se îmbrăca şi mai frumos pentru a ieşi în oraş, la sutele de restaurante, terase, baruri şi discoteci, deschise până în noapte târziu, în orice zi a săptămânii.

Călătoriile noastre cu autobuzul au fost puţin cam obositoare şi ne-au făcut deplasarea mai anevoioasă, dar au fost foarte interesante. Ne-au oferit posibilitatea de a vedea şi admira totul. Se spune că ‘happiness is not a destination, but a way of travelling”. Tot aşa pot spune că nu este suficient să te deplasezi pur şi simplu dintr-un punct în altul, interesat fiind doar de destinaţie, de un anumit obiectiv turistic, ci trebuie să te bucuri şi să trăieşti fiecare clipă în parte, fiecare moment şi fiecare km de drum care te aduce mai aproape de acel obiectiv turistic, de acea destinaţie. Astfel, am putut admira, chiar dacă doar în treacăt, întregul oraşul pentru că l-am străbătut de la Nord la Sud şi de la Est la Vest.

Pentru a cunoaşte oraşul în totalitate este nevoie de o vacanţă de cel puţin o săptămână, iar dacă mai eşti pasionat şi de arhitectură, atunci nici două săptămâni nu sunt suficiente pentru a privi, admira şi fotografia clădirile vechi şi impunătoare din centru, casele colorate din La Boca, vilele moderne din faimosul cartier Palermo, monumentele funerare din Cimitirele Recoleta şi Chacarita sau clădirile cu arhitecturi futuriste din Portul Madero. Oraşul este un amestec de arhitectură colonială din timpul ocupaţiei spaniole, arhitectură neo-gotică, art Deco şi art Nouveau şi seamănă foarte mult cu Parisul şi cu Barcelona.

Trebuie să spun câteva cuvinte despre simpaticul hotel în care am fost cazaţi noi. Situat într-o zonă centrală, în cartierul San Telmo, la nici cinci minute de Palatul Guvernului, hotelul nostru era o construcţie nouă, dar nu foarte atrăgătoare, privit din exterior. Pe internet, unde l-am găsit, erau câteva poze cu interiorul care ne-a plăcut foarte mult datorită amenajării foarte futuriste, numai în sticlă. Preţul pe care l-am plătit, până la urmă, s-a dovedit a fi chiar mai mic decât cel afişat pe site deoarece am beneficiat şi de o reducere. La început, nu am înţeles din ce motiv. Apoi am aflat.

Ȋn liftul care ne-a dus până la etajul al doilea am citit un afiş care ne informa că Axel Hotel este un hotel “ hetero friendly”. Ȋntregul lanţ de hoteluri Axel a fost creat şi este dedicat în special persoanelor homosexuale, dar cuplurile hetero sunt binevenite şi respectate aici, chiar beneficiază de reduceri. Nu ştiusem acest lucru, dar nici nu ne-am mirat când l-am aflat pentru că citisem într-un ghid de călătorii că Buenos Aires este singurul oraş din America de Sud în care sunt legalizate căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Este, deci, unul dintre cele mai “gay friendly” oraşe din lume, alături de Amsterdam, Paris, Barcelona şi Mykonos.

Ne-am simţit foarte bine la Axel, recepţionerii erau doar băieţi, foarte frumuşei şi zâmbăreţi, cameristele erau foarte drăguţe şi ele. Ȋntr-o seară, am fost chiar invitaţi la un ‘gay party’, dar am refuzat politicos, pe motiv că nu avem ţinute corespunzătoare. Oricum, după 10-12 ore de hoinărit prin oraş, nopţile noastre erau foarte preţioase pentru că trebuia să ne odihnim, să ne încărcăm bateriile pentru ziua următoare. Nu ştiu dacă noi eram singurul cuplu hetero din tot hotelul, dar, până în ultima zi, nu am mai văzut în tot hotelul decât perechi de persoane de acelaşi sex.

Mi-am amintit de o întâmplare asemănătoare care a avut loc în urmă cu mulţi ani. Eram în clasa a XI-a, ieşisem pentru prima oară din ţară, într-o tabără, şi mă aflam în Viena, împreună cu un grup de tineri. Am intrat, din greşeală, într-un restaurant care era “gay friendly” şi am avut un fel de şoc. Se întâmpla în 1993 şi pe atunci nu aveam prea multe informaţii în legătură cu această “categorie” de oameni, mi se păreau urâţi şi anormali.

Ȋntre timp am devenit mai tolerantă şi am învăţat să apreciez un om pentru părţile lui bune şi nu să-l urăsc pentru orientările lui sexuale, religioase sau de alte feluri. Fiecare este liber să se comporte cum vrea în viaţă, atâta timp cât prin comportamentul lui nu deranjează pe ceilalţi. Şi noi nu ne-am simţit, în nici un caz, deranjaţi pe perioada şederii la Axel Hotel, pot chiar spune că ne-am simţit foarte bine. Amenajările interioare ale hotelului, în general, erau deosebit de interesante, cum nu mai văzusem prin alte părţi. Scările de acces spre etaje, aşezate exact în mijlocul holului de intrare, erau complet din sticlă şi ofereau o frumoasă privelişte. Foarte interesantă mi s-a părut cabina de duş din cameră care era complet separată de baie, se găsea aproape în mijlocul camerei şi avea trei pereţi din sticlă. Interesant, nu-i aşa?

Din păcate noi nu am avut prea mult timp să ne bucurăm de camera de hotel pentru că aveam un oraş întreg de descoperit şi admirat. Şi am început chiar din prima zi.

Citisem mai multe informaţii în diverse ghiduri de călătorie şi toate sfătuiau turiştii să petreacă cel puţin o duminică în capitala Argentinei pentru că în acestă zi au loc foarte multe manifestaţii culturale, târguri meşteşugăreşti, petreceri în aer liber şi alte serbări unde poţi să cunoşti cel mai bine oamenii.

Aşa că, prima zi a vacanţei noastre am dedicat-o în exclusivitate străzilor şi pieţelor argentiene. Primul popas l-am făcut nu departe de hotelul nostru, în San Telmo, cel mai vechi cartier al capitalei. Renumit pentru arhitectura sa deosebită din perioada colonială, San Telmo combină aromele de altă dată cu pieţele şi străzile pline de viaţă, cântec şi bună dispoziţie. Spectacolele live de tango care au loc în fiecare duminică, în Plazza Dorrego, în cadrul târgului săptămânal de meşteşugari (Feria de San Telmo), sunt una dintre principalele atracţii turistice ale zonei. Cu această ocazie, o stradă întreagă este închisă circulaţiei rutiere şi este luată cu asalt de sute de comercianţi care, încă de la primele ore ale dimineţii, îşi instalează tarabele lor spre deliciul turiştilor, dar şi al localnicilor.

Când am ajuns noi acolo, ora era cam matinală pentru dansatorii de tango care au apărut, cu siguranţă, în jurul prânzului, dar la acea oră noi eram în altă parte. Ȋn schimb, comercianţii erau foarte agitati şi binedispuşi, mereu gata să ne arate câte ceva din paleta extraordinar de diversificată a produselor lor. Unii dintre ei erau chiar producători, alţii doar vânzători, dar cu toţii foarte veseli şi entuziasmaţi, ca nişte copii în prima lor zi de şcoală, cu toate că nu era deloc prima zi în care participau la acel târg şi, cu siguranţă, nici ultima. Un astfel de târg se ţine în fiecare duminică, de la 9 la 16 şi este vizitat de sute de mii de turişti în fiecare an.

Am privit şi admirat şi noi o mulţime de obiecte decorative, dulciuri şi băuturi traditionale, îmbrăcăminte şi încălţăminte din piele sau din blană de guanacu, suveniruri de diferite forme, mărimi şi preţuri, fel de fel de articole care îţi luau ochii şi pe care aş fi stat ore în şir să le fotografiez. Un capăt al străzii era ocupat în totalitate de anticari ce îşi etalau pe tarabe o mulţime de obiecte îmbătrânite de timp şi care aveau, cu siguranţă, multe poveşti de spus.

Ne-am despărţit cu greu de această zonă care abia se trezea la viaţă şi am plecat în căutarea unei alte serbări de duminică – Feria de Mataderos. După un drum de aproape o oră cu autobuzul, am ajuns în cartierul Matadero, aflat la periferia capitalei, punctul de întalnire între urban şi rural. Cu mulţi ani în urmă, aici era un sat, înglobat acum în oraşul Buenos Aires. Atunci, ţăranii din satele răspândite în jurul capitalei veneau în Mataderos pentru a-şi vinde produsele orăşenilor doritori să consume mâncare naturală. Nu s-au schimbat prea multe nici în ziua de azi.

Ȋn acest cartier, din martie până în decembrie, are loc, în fiecare duminică, un târg tradiţional la care sunt prezenţi o mulţime de producători, dar şi numeroşi turişti şi localnici. Nu prea ştiam ce anume o să vedem acolo, dar, de îndată ce am coborât din autobuz, ne-am trezit în mijlocul unei mari aglomerări de oameni, care de care mai frumos îmbrăcaţi, mai dichisiţi şi mai gălăgioşi. Toţi se îndreptau spre un singur loc, aşa că i-am urmat cuminţi, cu ochii aruncaţi continuu când în dreapta, când în stânga, de frică ca nu cumva să pierdem vreun eveniment interesant care să merite declanşarea aparatului de fotografiat. Şi am avut ce să vedem. Mai întâi, am ajuns din urmă un grup de oameni îmbrăcaţi în costume populare, foarte frumos şi ţipător colorate.

Şi ei mergeau în aceeaşi direcţie cu noi, de fapt, noi mergeam în directie cu ei, pentru că ei ştiau, cu siguranţă, exact unde trebuiau să ajungă. Noi doar îi urmam. Ȋn acelaşi timp, dintr-o parte şi din cealaltă a drumului, grupuri grupuri de oameni, tineri, dar şi mai în vârstă, apăreau şi se alăturau mulţimii deja existente pe stradă. Toţi mergeau în aceeaşi direcţie. Şi am ajuns într-o piaţă mai largă, un fel de intersecţie din care plecau mai multe străzi, în toate punctele cardinale. Toate aceste străzi erau pline ochi cu oameni care se plimbau tacticos de la o tarabă la alta şi priveau, admirau sau chiar cumpărau, din sutele de produse expuse pentru a fi privite, admirate şi cumpărate. Şi chiar fotografiate.

Nu ştiam unde să mă uit mai întâi, fiecare comerciant mă chema să-mi prezinte produsele lui, convins fiind că eram plină de bani şi puteam să cumpăr câte puţin de la fiecare. Mi-ar fi plăcut să pot cumpăra multe, multe produse, dar îmi era teamă că geamantanul meu este prea mic şi portofelul nu era deloc prea plin. Am admirat şi fotografiat în voie tarabele cu mâncăruri tradiţionale – brânzeturi, gemuri, carnaţi, dulciuri, tarabele cu obiecte de îmbrăcăminte, pantofi, curele, poşete, jucării din lemn lucrate manual, păpuşi colorate, tablouri, instrumente muzicale, mic mobilier pentru casă şi grădină, flori, suveniruri tradiţionale autentice, fel de fel de obiecte din metal, lemn, piatră, piele, lână, mătase şi multe multe altele.

Toate străzile erau animate şi peste tot te urmărea un miros puternic de grătar încins care, până la urmă, a fost mai puternic decât noi. Nu am rezistat tentaţiei şi am cumpărat un sendviş cu carne de vită care părea foarte popular printre tinerii din jurul nostru şi nu ne-a părut rău. Nu am mâncat niciodată o carne de vită mai bună, dar acelaşi lucru aveam să-l spunem în fiecare zi, chiar de două ori pe zi, în timpul vacanţei noastre în capitala Argentinei, pentru că toate mesele noastre au inclus această carne de vită argentiniană, renumită în întreaga lume.

Dar nu pentru carnea de vită venisem noi la această ferie. Pentru că principala atracţie a sărbătorii de duminică o reprezenta spectacolul de muzică şi dansuri tradiţionale. Ȋn mijlocul pieţii era amplasată o scenă pe care s-au perindat şi etalat mai multe trupe şi formaţii de dansatori şi cântăreţi, mai tineri şi mai bătrâni, toţi mândri de rădăcinile lor şi dornici să le facă cunoscute unei lumi întregi. Cântăreţii şi dansatorii erau din toate zonele Argentinei, uneori şi de peste hotare şi în fiecare duminică spectacolu avea o temă prilejuită de o anumită sărbătoare, religioasă sau nu.

Ȋn această zi se sărbătorea ceva religios, nu am înţeles prea bine despre ce era vorba, dar era, cu siguranţă, închinată Fecioarei Maria. Spectacolul s-a deschis cu o procesiune religioasă şi un fel de omagiu adus Fecioarei, reprezentată pe scenă de o statuie care fusese purtată de câţiva bărbaţi şi în faţa căreia s-au perindat, pe rând, toţi artiştii, cu lumânări în mâini.

Apoi, pe scenă au apărut primii dansatori şi din acel moment inima mea a început să bată mai tare. Eram fascinată de costumele frumos colorate ale dansatorilor, de feţele zâmbitoare ale acestora şi nu ştiam unde să privesc şi ce să fotografiez mai întâi.

Prea mult nu am stat eu în primul rând pentru că m-am întors în mijlocul mulţimii. Muzica se trăia mai bine acolo şi ritmurile dansului te cuprindeau pe loc. Prezentatorul era îmbrăcat şi el într-un frumos costum tradiţional de gaucho, mult mai frumos decât cel al unui cowboy american, deşi, probabil, viaţa lor se aseamănă foarte mult.

Având ca ocupaţie de bază creşterea animalelor, gaucho argentinian mai poate fi întâlnit astăzi în zonele rurale din pampasul sud american, dar o zi de duminică este doar un prilej de sărbătoare şi de destindere. Aceeaşi părere o aveau şi sutele de spectatori care se aflau în piaţă şi care răsplăteau cu aplauze îndelungate reprezentaţiile de pe scenă.

Ȋn imediata vecinătate a acesteia, se găsea un adevărat ring de dans pentru câteva perechi de dansatori amatori. Unii dintre ei veniseră la Fiesta special pentru a dansa, erau îmbrăcaţi în frumoase costume tradiţionale şi stăpâneau la perfecţie arta dansului Chacarera. Acest dans este specific zonelor rurale şi se face în acorduri de chitară, presărate, din când în când, cu lovituri uşoare de tobă. Este un dans care se execută pe perechi şi care nu este deloc greu de învăţat. De aceea, mulţi spectatori de pe margine prindeau curaj şi se aruncau şi ei în vâltoarea dansului, unii dintre ei se descurcau destul de bine, alţii mai puţin, dar toţi se simteau bine şi contribuiau la atmosfera minunată care se crea şi întreţinea continuu.

A doua zi am pornit-o iar de dimineaţă. Aveam în plan mai multe vizite. Din păcate, ele s-au dovedit a fi prea multe pentru un oraş condamnat să supravieţuiască pe termen neliminat fără mijlocul de transport de bază, metroul. Aşa că, distanţele noastre au fost şi mai mari, timpii de călătorie şi mai lungi şi obiectivele turistice de pe hartă din ce în ce mai greu de atins. Am reuşit, totuşi, să facem destul de multe şi orele petrecute în autobuz au fost şi ele o încântare pentru că ne-au adus aproape de oameni şi ne-au dezvăluit o Argentină frumoasă, cochetă, mereu zâmbitoare şi curioasă să ne cunoască.

Despre Cimitirul Recoleta citisem multe lucruri interesante şi ştiam că reprezintă un punct de atracţie pentru iubitorii de arhitectură din întreaga lume. Unele cimitire sunt pline de flori şi spaţii verzi şi sunt adevărate oaze de linişte şi relaxare, altele devin locuri de pelerinaj pentru că în ele îşi dorm somnul de veci personalităţi de seamă ale culturii sau vieţii publice. Alte cimitire sunt renumite pentru statuile şi mausoleurile lor, adevărate opere de artă. Acesta este şi cazul Cimitirului Recoleta. Deschis în 1822 şi situat în cartierul cu acelaşi nume, pe locul unui fost parc public, Cimitirul Recoleta adăposteşte pe suprafaţa sa de peste 5 hectare mormintele unor importante personalităţi argentiniene – preşedinţi, scriitori, pictori, sportivi, generali, chiar şi laureaţi Nobel. Dar ceea ce este, într-adevăr, interesant în cimitirul Recoleta este arhitectura mausoleurilor. Toate sunt decorate cu statui din marmură sau piatră, unele în mărime naturală, altele mult mai mari, dar toate deosebit de frumoase şi lucrate cu multă migală în diverse stiluri arhitectonice – Neo-Gotic, Art Nouveau, Art Deco sau Baroc.

Peste 100 din aceste mausoleuri sunt declarate Monumente Istorice de Interes Naţional. Noi le-am privit strict din punct de vedere artistic, fară să ne gândim la oamenii cărora le-au fost dedicate şi la poveştile care se ascundeau în spatele uşilor închise, în liniştea sublimă găzduită de pereţii de marmură. Ȋn tot cimitirul nu am mai întâlnit decât două-trei persoane care nu păreau a fi turişti pentru că mergeau cu câteva flori în mână şi se îndreptau grăbite spre un loc bine ştiut dinainte, nu ca noi care mergeam pe alei siguri că reţineam cu precizie direcţia, dar care ajungeam, până la urmă, să ne învârtim în aceeaşi zonă.

Fără o hartă în mână este aproape imposibil să te orientezi într-un astfel de spaţiu în care absolut toate intersecţiile de alei par identice. Ȋn urmă cu câţiva ani, când am vizitat cimitirul Montmartre din Paris, am primit o hartă la intrare şi aşa am putut descoperi cu uşurinţă principalele morminte pe care doream să le vedem – Stendhal, Dalida, Alexandre Dumas fiul, Zola. Ȋn Recoleta nu am avut o hartă, dar nici nu ne doream să vedem un anume mormânt, ci doar să admirăm frumoasele statui şi sculpturi, imensele porţi de marmură neagră, albă sau gri, tăcutele ”căsuţe” care adăposteau trecutul şi poveştile unor familii, celebre sau nu.

Am plecat din Cimitirul Recoleta un pic mai tăcuţi, mai bogaţi sufleteşte, dar şi mai recunoscători pentru toate frumuseţile lumii acesteia pe care noi încă mai putem să le vedem. Trebuie doar să avem ochii deschişi.

Foarte aproape de Recoleta, am găsit o altă emblemă a oraşului, chiar dacă nu atât de veche şi de încărcată de istorie. Realizată în 2002 de un arhitect argentinian, Floralis Generica a fost donată oraşului şi a devenit un simbol al speranţei care renaşte în fiecare zi. Cea mai mare floare din Buenos Aires se află în Piaţa Naţiunilor Unite, are o înălţime de 20 de metri şi este construită din oţel inoxidabil. Tot ansamblul are un sistem electric care perminte deschiderea şi închiderea celor şase petale, în funcţie de orele zilei.

Un alt autobuz ne-a dus în partea cealaltă a oraşului, în cartierul La Boca, renumit în lume ca fiind locul de naştere al faimosului club de fotbal Boca Juniors, unde a evoluat o perioada şi Diego Maradona. Nu suntem pasionaţi de fotbal, deci nu pentru aşa ceva ne-am dus noi în La Boca, ci pentru frumoasele căsuţe colorate pe care le văzusem într-un film.

Aici se găsesc cele mai multe magazine de suveniruri, expoziţii permanente ale meşterilor populari şi ale artiştilor, precum şi restaurante şi terase unde poţi servi masa cu un ochi în farfurie şi cu celălalt spre scena special amenajată pentru demonstraţii de tango.

Tangoul este cel mai de preţ simbol al oraşului, atrage sute de mii de turişti tot timpul anului, dar s-a transformat într-un produs pur comercial pe care îl poţi admira doar dacă plăteşti. Au apus timpurile în care puteai vedea dansatori de tango în toate pieţele şi pe toate străzile, acum spectacolele de tango sunt în spaţii organizate unde s-a pierdut din farmec şi spontaneitate. Ȋn lunile de vară, sunt, într-adevăr, mai multe şanse de a vedea astfel de cupluri dansând pe stradă, dar numai în anumite pieţe şi, mai ales, duminica. Cea mai potrivită perioadă a anului este luna februarie când are loc Festivalul Internaţional de Tango. Am aflat că atunci străzile şi pieţele principale devin neîncăpătoare şi foarte multi dansatori, majoritatea amatori, se lasă furaţi de magia dansului şi trăiesc pasiunea tangoului, în aplauzele şi uralele admiratorilor.

Cartierul La Boca are un farmec aparte, o veselie molipsitoare se degajă din culorile vii ale caselor, dar, din păcate, este unul dintre cartierele rău-famate ale capitalei. Ȋn autobuzul care ne-a dus acolo, apoi chiar în magazine şi pe străzi, am fost atenţionaţi să avem grijă de geantă şi de camera foto. Erau mulţi poliţişti în zonă, chiar unii dintre ei ne-au sfătuit să ascundem camera foto pentru că este prea mare şi atrage privirile. Ȋncepusem să dezvolt un fel de fobie, am făcut câteva poze pe fugă, dar nu atât de multe câte mi-aş fi dorit. Nu am fost deloc relaxată şi nu am putut să mă bucur în voie de ceea ce vedeam în jurul meu, chiar mi se părea că văd o mulţime de oameni dubioşi care ne priveau insistent. Era o oră nepotrivită, se apropia înserarea şi prea multi turişti nu erau în zonă, în nici un caz cupluri singuratice cum eram noi. Erau mai multe grupuri de turişti octogenari, aduşi cu autocarele şi câteva grupuri de tineri argentinieni foarte gălăgioşi. Am răsuflat uşurată abia când am ajuns din nou în autobuz.

Ȋn următoarea dimineaţă am plecat spre Puerto Madero, dar înainte de-a ajunge acolo, mai aveam de văzut o clădire importantă şi anume Teatro Colon. Considerată a fi printre cele cinci cele mai bune săli de concerte din lume, Opera din capitala Argentinei a fost inaugurată în forma ei actuala în anul 1908 cu Aida de Verdi. Din păcate nu am reuşit să ajungem lângă operă pentru că întreaga zonă era un adevărat şantier, dar am văzut statuia lui Cristofor Columb care se află în apropiere.

Puerto Madero este cartierul cel mai tânăr al capitalei. Portul, construit la sfârşitul secolului al XIX-lea, după planurile inginerului Eduardo Madero, a fost amplasat pe malul Râului la Plata, în apropierea centrului oraşului – Plaza de Mayo. Până în 1916 au fost construite pe rând Depozitul cu pereţi de cărămidă roşie, care găzduieşte acum un luxos centru de birouri şi locuinţe private şi Costanera Avenue, una dintre cele mai populare alei de promenadă din oraş.

Odată cu apariţia navelor de mari dimensiuni, vechiul port Madero a devenit neîncăpător şi pentru a face faţă cerinţelor tot mai mari a fost necesară construcţia unui alt port care a fost finalizată în 1930. Ȋn aceste condiţii vechiul port a fost abandonat şi, timp de aproape cinci decenii, a decăzut până la ruină. Ȋncepând cu 1989, Guvernul a decis să salveze vechiul port, s-a început renovarea şi reamenajarea lui şi rezultatele se văd astăzi. Ȋntreaga zonă este de o eleganţă desăvârşită ce îmbină perfect vechiul cu noul. Construcţii vechi, dar renovate şi impecabile îşi dau mâna cu zgârâie-nori uriaşi. Vechiul depozit de pe partea de vest a Râului găzduieşte acum o universitate privată, hoteluri, birouri şi case, în timp ce partea de Est se mândreşte cu zgârâie-nori de toate formele şi mărimile care adăpostesc în spatele pereţilor de stică cele mai luxoase hoteluri, ambasade, teatre, cinematografe, corporaţii.

Cel mai important pod care face legătura dintre cele două maluri se numeşte Puente dela Mujer, devenit, imediat după finalizarea sa în 2001, un simbol al oraşului. Cu o lungime de 170 de metri, podul este doar pentru pietoni şi este mobil, el rotindu-se pentru a permite vapoarelor să treacă.

Pentru a încheia ziua într-un mod plăcut am făcut o vizită la grădina botanica, unul dintre obiectivele mele preferate atunci când vizitez un oraş pentru prima oară. Chiar şi dacă vizitez un oraş pentru a doua oară, grădina botanică se află pe lista mea de “must do” pentru că îmi place să observ schimbările ce au loc odată cu trecerea anotimpurilor.

Grădina botanică din Buenos Aires se află în cartierul Palermo şi a fost inaugurată în 1898. Se întinde pe o suprafaţă de ~ 7 hectare şi găzduieşte peste 5000 de specii de plante, arbuşti şi copaci, 5 sere şi o clădire impozantă în centru, iniţial locuinţa directorului. Acum, în această clădirea se desfăşura o frumoasă expoziţie de pictură şi artă decorativă.

Ȋn grădina botanică am putut să adaug încă un lucru nemaivăzut pe lista mea de ciudăţenii argentiniene. Nicăieri in lume nu am văzut atâtea pisici într-un singur loc. Pisici negre, tărcate, gri, albe şi roşcate, toate îşi au resedinţa în această grădină şi toate păreau foarte blânde şi prietenoase. Am aflat că aceste pisici au aparţinut unor familii care le-au abandonat din diferite motive, aproape în fiecare zi câte o pisică este lăsată în interiorul grădinii, dar aproape în fiecare zi o altă este adoptată de o nouă familie. Un grup de devotaţi voluntari are grijă de aceste pisici şi încearcă să găsească familii pentru fiecare dintre ele. Până acest lucru se va întâmpla, Grădina Botanică din Buenos Aires este grădina cu cele mai multe pisici din lume.

Am pornit-o pe jos spre hotelul nostru, hotărâţi să parcurgem cât mai mult din faimosul bulevard Corrientes pentru a admira luxoasele magazine, hoteluri şi restaurante care ne cam făceau cu ochiul. La un moment dat, am citit pe un autobuz direcţia de mers şi mi-am amintit de un alt loc interesant pe care vroiam să-l vizităm. Ȋn afară de Paris, în nici un alt oraş din lume nu am vizitat două cimitire, dar în Buenos Aires trebuia să o facem. Aşa că, ne-am suit în autobuz şi, cu ochii mereu pe ceas, am ajuns după 45 de minute la capătul liniei, care se afla chiar în faţa Cimitirul Chacarita.

Cunoscut iniţial sub numele de Cimitirul Săracilor, Chacarita a devenit în ultimele decenii un cimitir la fel de faimos şi de scump precum Recoleta. Ȋţi trebuie o adevărată avere dacă ai trufia de a dormi somnul de veci pe una dintre numeroasele alei, sub un mausoleu de marmură neagră. Şi aici şi-au găsit odihna personalităţi marcante ale vieţii culturale si politice argentiniene şi dintre aceştia am vizitat şi noi mormântul părintelui tangoului, Carlos Gardel. Mort într-un accident aviatic, la vârsta de 44 de ani, Gardel este considerat una dintre cele mai proeminente figuri din istoria internaţională a tangoului. Fiind un împătimit fumător, la mormântul lui se spune că o ţigară arde permanent, fiind aşezată cu grijă între degetele reci, de marmură. Am văzut-o şi noi, nu cred că mai era aprinsă, dar fusese, cu siguranţă, pentru că era consumată aproape jumătate.

Ȋn ultima zi am făcut un tur al centrului, al văzut Casa Guvernului, Catedrala Metropolitană şi Obeliscul. Aşezată în partea de Est a unei imense pieţe – Plaza de Mayo - Casa Rosada găzduieşte sediul Guvernului şi a fost construită la sfârşitul secoului al XIX-lea. Ȋn 1873 a fost pictată în culoarea roşu, folosind o combinaţie de praf de piatră şi sânge de vită. De la balconul frontal, preşedinţii se adresează mulţimilor cu diferite ocazii. Ȋn timpul filmărilor pentru filmul Evita, Madonna a primit aprobarea specială să cânte “Don’t cry for me Argentina” din acest balcon.

Plaza de Mayo este cea mai renumită şi însângerată piaţă din Buenos Aires. Ȋncă din 1848, cetăţenii se adună aici pentru a sărbători şi pentru a protesta. Nu am mai văzut până acum atâtea mitinguri, manifestaţii şi demonstraţii într-un singur loc, într-o perioadă atât de scurtă. Ȋn fiecare zi din cele patru cât ne-am aflat noi în capitala Argentinei, în Plaza de Mayo, în faţa Palatului Guvernului, încă de la primele ore ale dimineţii se adunau oameni dotaţi cu pancarde, fluiere, megafoane şi alte ustensile de făcut zgomot. Până spre prânz se strângeau câteva sute de nemulţumiţi, dar şi o mulţime de gură-cască, mulţi turişti ca şi noi, alţii doar curioşi. Argentina trece printr-o perioadă foarte dificilă din cauza unui guvern corupt şi a unui Preşedinte care vrea să schimbe ceva, dar, neştiind cum, loveşte tot în poporul şi aşa mult prea sărăcit. Parcă sună cunoscut, nu-i aşa?

Ȋn cealaltă parte a Pieţei se găseste Catedrala Metropolitană. Construită în stil neoclasic, catedrala a fost ridicată între 1752 şi 1852 şi găzduieşte Mormântul Soldatului Necunoscut, vegheat în pemanenţă de o gardă militară, dar şi o capelă cu rămăşiţele eroului naţional Jose de San Martin, artizanul Independeţei Argentinei, dar şi a încă două ţări vecine – Peru şi Chile.

Puţin mai departe de Plaza de Mayo se găseşte Obeliscul. Ridicat într-un timp record de doar 60 de zile, Obeliscul a fost inaugurat în mai 1936, cu ocazia aniversării a 400 de ani de atestare documentară a oraşului Buenos Aires. Are o înălţime de ~70 de metri şi este construit din piatră şi marmură albă de Cordoba. Deşi, la început, a fost criticat din motive estetice şi de securitate, monumetul a devenit un simbol al capitalei, comparat, din cauza jocurilor de lumini şi lasere, cu Times Square şi Picadilly Circus.

Am părăsit Buenos Aires cu părere de rău că timpul a trecut mult prea repede şi nu am reuşit să vedem decât o foarte mică parte din această uriaşă metropolă. Nu vom uita niciodată frumuseţea şi zâmbetul inconfundabil al acestor oameni care ştiu să se bucure de viaţă, chiar dacă vremurile pe care le trăiesc sunt destul de tulburi.

Ne-au plăcut costumele colorate şi dansurile care ne-au făcut ziua de duminică atât de specială. Ne-au plăcut, de asemenea, clădirile impunătoare din perioada colonială, dar şi zgârâie norii din Puerto Madero, casele colorate din Cartierul la Boca, dar şi “casele” de odihnă din Recoleta sau Chacarita. Şi ne-a mai plăcut carnea de vită, servită cu vin roşu, pe fundal sonor de tango.