Lângă Moroieni, în capătul nordic al judeţului Dâmboviţa, pe cumpăna de ape ce desparte apele Ialomiţei de cele ale afluentului său Prahova, se află un sat desprins parcă din peisajele şviţeriene, vorba preferată a marelui geograf Ion Simionescu. Dealurile sau muscelele subcarpatice ce colorează cu păduri de fag zona de mijloc a judeţului cuprind între ele un sătuc unde timpul a rămas parcă în loc. Cătunul Muscel, cea mai izolată așezare din zonă, nu apare nici măcar pe Google Maps :)
Sursa: adevarul.ro
În încremenirea aceasta de la marginea istoriei, s-au încăpătânat să şălăşluiască vreo 15 familii, care n-au roit-o spre comuna cea mare, cu sanatoriu şi asfalt la poartă.
Cum să siliştească oamenii locul acesta binecuvântat de natură cu păduri crude de foioase, cu fâneţe grase şi cu pini portocalii peste care atârnă sufocant lianele curpănului de pădure?
Cum să părăsească zona, când de o parte a dealului, spre dreapta, curge pădurea, de cealaltă zburdă păşuni şi fâneţe, sus este ciripit de lăstuni şi rândunele, iar jos pluteşti în liniştea matriarhală a Mamei Natură?
Un tablou unicat, cu case vechi, lângă care tronează impunătoare vreo două trei tecitoare, câteva putinele şi zeci de butoaie cu borhot de prune, din care se spune că se obţine cea mai bună ţuică din Dâmboviţa.
Locul are un farmec aparte, începând cu drumul ascuns şi bolovănos care urcă brusc şi care nu seamănă nici pe departe cu ceea ce noi numim uliţă, şi terminând cu oalele acelea incredibil de curate, ce stau cuminţi pe gardul de lângă bucătaria de vară.
Şcoala s-a închis acum doi ani, cei patru copii din cătunul asta minunat fac cei cinci kilometri zi de zi, iarnă / vară, dar şi în vacanţe, pentru că aici nu există magazine. Clădirea veche a şcolii este căţărată undeva pe o coastă de deal şi se ascunde privirii de după câteva ramuri groase de mesteacăn.
Drumul, bunişor o parte, se strică foarte mult în apropiere de sat, este rupt de pârâul ce curge pe la poala dealului. Vreo doi capi de familie şi-au luat ATV-uri şi cu ele înfruntă şi hârtoapele şi nămeţii. Cică vreo doi olandezi au cumpărat pământ şi case vechi în sat.
Sigur, ei… au văzut... ce era de văzut sau poate au simţit. Pentru ei tabloul este suprarealist, iar ideea de a locui în el este ameţitoare. Noi, ne mulţumim să ştim că există plaiuri de aşa frumuseţe şi linişte în România.
Ţinutul Muscelului dâmboviţean este de fapt un ţinut al apropierii de Dumnezeu, eu i-aş spune chiar Ţinutul Troiţelor.
Le vezi peste tot, la intersecţii cu cărări de munte, în lungul drumurilor, în faţa caselor, lângă pădure, şi peste tot răsuflă grija de Dumnezeu şi toţi sfinţii cărora li s-au închinat troiţele.
Satul Muscel - o călătorie în timp, o regăsire, o redescoperire a ceva ce este cu adevărat autentic în legătura asta dintre Om, Dumnezeu şi Natură.
Asta am găsit eu la Muscel.
Comentarii