Mă gândeam de dimineață să organizez fotografiile din vacanță, fiindcă îmi doream să scriu poveștile acestei veri. Când am dat însă peste cele din Spinalonga, n-am mai avut răbdare să le selectez și pe celelalte. Am știut că despre această excursie trebuie să scriu prima dată. A fost printre zilele mele preferate din vacanta in insula Creta, încărcată de emoție și de frumusețe.

Treziți la răsărit, am mâncat în grabă micul dejun și ne-am postat în fața hotelului, de unde ne-a preluat autocarul Tez Tour (la 8:20, am văzut acum sms-ul ghidului). Am trecut prin mai multe stațiuni de pe coastă (Hersonissos, Stalia și Malia), să adunăm turiștii români care au ales această excursie. Ghidul nostru a fost Tatiana, o tânără din Republica Moldova, care arată ca o școlăriță. Explicațiile le-am primit în limba română, iar școlărița noastră își pregătise bine lecția.

Ne-am îmbarcat pentru insula Spinalonga, despre care nu știam mare lucru, din portul Elounda. Tatiana ne spusese că Elounda este o stațiune unde își petrec vacanțele staruri de cinema, dar dacă nu ne vom întâlni cu vreo vedetă,vom fi noi vedetele ei:) Presupun că așa a rămas până la final, fiindcă n-am văzut nici umbră de star în port sau pe plajă. Am ajuns printre primii pe insulă (acesta este avantajul de la alege o excursie organizată de Tez Tour) și am plătit taxa de vizitare (6 euro per adult, copiii până în 18 ani au gratuitate, în timp ce pensionarii și studenții beneficiază de reducere). Am plătit cu cardul taxa, n-a fost nicio problemă. Până a cumpărat tot grupul biletele, noi ne-am plimbat puțin prin jur și am ratat plecarea în turul ghidat.

S-a dovedit în final că am parcurs traseul în sens invers, dar nu m-am necăjit deloc, fiindcă a fost liniște, iar locul acesta plin de povești grele trebuia văzut în liniște. Spinalonga este o insulă în zilele noastre, dar în trecut a fost legată de Creta printr-un istm. În secolul al 16-lea, venețienii au construit aici o fortăreață, apoi acest loc a căzut sub stăpânire otomană. Turcii au clădit un sat frumos pe insulă și au rămas aici până după ce Creta și-a declarat independența. În acest timp, guvernul grec trebuia să rezolve problema bolnavilor de lepră (boală incurabilă până în 1948). Aceștia trebuiau să fie izolați, iar insula Spinalonga părea să fie soluția perfectă. Satul era construit, iar întemeierea unei colonii de leproși pe insulă i-a îndepărtat de acolo și pe otomani.

În 1903 sunt aduși pe Spinalonga 250 de bolnavi, luați din casele lor, rupți de familii și de prieteni, fără să știe când și dacă se vor mai revedea vreodată. Vizitele erau interzise pe insulă, iar durerea acestor oameni se simte încă acolo. Trecând printre casele lor, intacte, am trăit acest sentiment de spaimă, de incertitudine, care trebuie să-i fi măcinat pe ei. Cât de diferită însă a fost senzația mea, topită în căldura unei zile de vară cu cer albastru, față de ce trebuie să fi simțit ei, bolnavi, săraci, singuri și abandonați, fără să știe ce le rezerva viața departe de familiile lor.

Cum ne rătăciserăm de grupul nostru, am auzit povestea insulei și a coloniei de leproși peste câteva zile, de la un alt ghid, Karine, din Belgia. Încetul cu încetul, oamenii s-au organizat, au fost aduși și bolnavi cu o educație mai înaltă, printre care un tânăr avocat din Atena. S-au cerut drepturi pentru bolnavi, condiții mai bune de viață, s-a construit un spital, a fost instalat un generator de curent (înainte chiar ca insula Creta să fie electrificată), a fost angajat un medic și o asistentă care veneau zilnic pe Spinalonga. Seara se dezinfectau și plecau înapoi în Creta. O profesoară a început să le predea copiilor de pe insulă, s-au organizat alegeri, s-a închiria câte un film pe săptămână, astfel încât viața în colonie să fie cât mai normală cu putință, în condițiile date. Plecați din familiile lor, fără posibilitatea sau speranța de a se mai revedea vreodată, după un timp, oamenii au început să ceară vieții ce este mai frumos. Preoții prezenți au pronunțat divorțuri ale bolnavilor de vechii lor parteneri și au căsătorit cupluri formate pe insulă. S-au născut pe Spinalonga în jur de 30 de copii.

Tratamentul pentru lepră a fost descoperit în 1948, a fost adus și pe Spinalonga, iar în 1957, ultimii bolnavi au fost duși la spital în Atena, pentru încheierea tratamentului și confirmarea însănătoșirii. Karine ne-a spus că viața cea mai grea au avut-o copiii născuți pe insulă, sănătoși în aparență, dar care au rămas în izolare în spital, unii dintre ei o viață întreagă, fiindcă nu se știa dacă erau contaminați. Cum pe actul de naștere apărea Spinalonga, nu s-au putut angaja, nu și-au găsit parteneri...Întoarsă acasă, abia aștept să citesc cartea Insula, scrisă de Victoria Hislop, inspirată din viața oamenilor de pe Spinalonga.

Atunci în ziua vizitei, m-am cufundat într-un foarte frumos moment de liniște, lângă biserică. Nu trecea chiar nimeni pe acolo cât timp am stat noi, iar biserica în culori de ocru și galben-pal, cu vopseaua puțin scorojită, clopotul amuțit, greierii, cactușii, soarele, cerul și marea albastră cât vedeai cu ochii, mi-au adus o pace de câteva minute, adâncă și reconfortantă.

Am coborât apoi spre ieșire, întâlnind alți și alți turiști. În așteptarea vasului cu care am venit, ne-am așezat să bem o cafea și un suc. 10 euro pentru o cafea grecească fierbinte tare și un suc rece...mi s-a părut exagerat de scump și până la urmă, fiind așa de cald, nici n-am mai avut chef de cafea:) Terasa însă era frumoasă și cu vedere largă spre mare.

Pe drumul înapoi spre Elounda, vasul a oprit în larg pentru baie. Grupul s-a înviorat dintr-o dată, în timp ce stropii de apă țâșneau pe punte de peste tot. Unii săreau de pe punte, alții de pe scară, doamnele coborau delicat pe trepte, dar toată lumea se distra bine de tot în apa rece și calmă.

Ajunși înapoi în port, am avut timp pentru prânz și pentru baie în mare. Noi am ales un restaurant pescăresc, am ciugulit ceva mic, delicios și scump (pește pentru Bobo și calamari pentru mine), am primit un desert din partea casei și am golit cardul:)

Partea a doua a zilei a fost dedicată orașului port Agios Nikolaus, cu timp la dispoziția grupului. O mică bijuterie acest orășel. Parcă îmi semăna a Veneția, cu podul Rialto, apoi parcă îmi amintea de Pornic, un orășel din Franța, la Oceanul Atlantic. Am străbătut la pas micile străduțe comerciale și am urcat neapărat la punctul de belvedere, cu priveliște asupra frumosului lac Voulismeni. O bucurie pentru inimă și pentru ochi acest mic port. Despre lac am aflat că avusese apă dulce, dar că în timp, prin conectarea cu marea, salinitatea a crescut și acum e mai degrabă un lac cu apă sarată decât unul cu apă proaspătă. Conform unei legende locale, se spunea că Voulismeni ar fi fost un lac fără fund, dar a fost măsurat după o vreme de echipajul lui Jean Yves Cousteau și s-a stabilit că adâncimea apei este de 64 m.

Întâlnire cu grupul nostru a fost fixată la malul mării, în dreptul statuii lui Zeus, în chip de taur, și a prințesei Europa, fiica regelui fenician Agenor. Legenda spune că Zeus ar fi văzut-o pe frumoasa fată și, dorindu-și s-o seducă, s-a transformat într-un taur alb minunat. Fata s-a apropiat, iar el a răpit-o și a dus-o pe insula Creta. Din iubirea lor, s-au născut doi fii (alte versiuni spun că trei), unul dintre aceștia fiind viitorul rege Minos al Cretei. Prințesa Europa, aflând că Zeus era căsătorit, a vrut să se arunce în valuri de pe stânci, fiind însă salvată de Afrodita. Pământul pe care a fost dusă de Zeus a primit numele ei, Europa.

Ziua noastră s-a încheiat la o fabrică de ulei de măsline, Vassilakis, unde am văzut livezi minunate de măslini, tancurile uriașe de inox în care se depozitează uleiul presat la rece, linia de ambalare și unde, bineînțeles, oamenii au putut degusta, încerca și cumpăra tot felul de produse având la bază măslinele (ulei, pastă, săpunuri, creme, alifii etc.).