Când eram copil, am citit şi recitit "Toate pânzele sus!", minunata carte de aventuri a lui Radu Tudoran, am văzut şi filmul cu acelaşi titlu de nenumărate ori. Dar nu mi-am imaginat că viaţa va fi atât de generoasă cu mine şi-mi va lega drumurile în aşa fel încât să văd cu ochii mei portul unde Anton Lupan, la bordul goeletei "Speranţa", l-a aşteptat cu emoţie, cu nerădbare, cu deznădejde, pe prietenul său, Pierre Vaillant.
Vizitând Saint Malo (şi am avut acest noroc de mai multe ori), m-am bucurat din toată inima şi mi-am imaginat cum tot echipajul "Speranţei" s-a plimbat pe străduţele înguste, de piatră robustă, bretonă, a privit prin fereastra deschisă spre mare şi a rătăcit pe plaja aspră, răscolită de vântul puternic, ce pare să facă parte din cotidianul micului sat pescăresc.
Totul e trainic construit in Saint Malo: cetatea, casele înalte, străzile pavate cu piatră cubică. Totul împrumută câte ceva din asprimea mării şi a vântului, dar şi a oamenilor locului, pescari şi marinari prin tradiţie.
Port la Marea Mânecii şi terminal de feribot pentru mai multe destinaţii din Marea Britanie, Saint Malo (situat la 70km de Rennes și 420 km de Paris) este cunoscut pentru midiile recoltate aici şi în satul din apropiere, numit Cancale (les huitres de Cancale).
Ca oriunde în Franţa, restaurantele mici, de familie, îşi îmbie clienţii flămânzi cu bunătăţi rare: fructe de mare proaspete, proaspete, peşte gătit în toate felurile imaginabile şi inimaginabile, renumitul „steak de cheval” (steak de cal), pe care eu m-am ferit cu sfinţenie să-l gust vreodată, dar şi cu faimoasele clătite bretone (galettes et crêpes).
Numeroasele „crêperies” locale propun meniuri de sine stătătoare, compuse din clătite sărate, pregătite din făină neagră (la farine de sarrasin), umplute cu somon şi smântână, cu şuncă şi caşcaval, cu unt, în combinaţii variate şi invariabil de ispititoare... sau dulci (cu diverse dulceţuri, cu ciocolată , simple sau doar cu zahăr), acompaniate de vinuri bune sau de preferatul meu, cidrul de mere dulci.
În anul când ne-am căsătorit, cu ceva vreme în urmă, Saint Malo şi Mont Saint Michel au fost punctele cele mai strălucitoare pe harta scurtei noastre călătorii de nuntă! Îmi amintesc sigur că atunci, la Saint Malo, la un restaurant având o terasă cu doar 2 mese, m-a învăţat Fred să mânânc homar şi că a fost foarte, foarte greu să mă descurc cu tot arsenalul de cleşti şi cleştişori de pe masă, să simt că mănânc ceva şi să mă comport...onorabil la masă :)
Deşi probabil că mai amestec eu acum amintirile , cred c-am vizitat în aceeaşi zi Mont Saint Michel. Aici ritmul vieţii, al deplasărilor, al aprovizionării magazinelor este reglat în funcţie de flux şi de reflux. Suntem acum în Normandia, în nordul Franţei, la 360km de Paris, pe o insulă stâncoasă cu doar 44 de locuitori, cunoscută în întreaga lume pentru frumoasa mănăstire ridicată pe piatră, delicată şi aspră în acelaşi timp. Mont Saint Michel este o minune a arhitecturii şi a muncii oamenilor, înălţându-se glorioasă din mare, şi înscrisă în patrimoniul cultural UNESCO.
Drumul de acces este acoperit complet de ape la flux şi liber în timpul refluxului. Autorităţile locale recomandau încă de acum câţiva ani accesul preferenţial cu autobuzul, pentru că parcarea era adesea inundată. Citisem chiar că apa poate avea până la 12 m adâncime, iar că în timpul refluxurilor mari, marea se retrage până la 15 km distanţă faţă de coastă...dar revine foarte repede!
Iată o imagine a parcării, plină ochi de maşini, pe o întindere enormă! În spatele meu se vede nisipul ud până în zare, loc care este la câteva ore acoperit de ape. Orarul mareelor este anunţat peste tot, astfel încât şoferii să plece de pe insulă înainte ca fluxul să acopere parcarea şi drumul de acces.
Foarte frumos mi se pare că atunci când apele de retrag, pe plaja udă vin familii întregi, echipate cu cizme de cauciuc, cu găletuşe, unii cu găleţi chiar, cu greble, cu tot felul de cuţitaşe, ca să adune scoici şi alte fructe de mare, pentru cină. Este una dintre cele mai plăcute activităţi de familie, găsesc eu, dar Fred, soţul meu, are o opinie uşor diferită. El a crescut lângă ocean şi a făcut asta de nenumărate ori în copilărie, ba chiar şi mai târziu...
Odată intraţi în cetate, suntem copleşiţi de vuietul străduţelor înguste şi întortocheate. O vânzoleală fără pereche, un furnicar de oameni care încercau, ca şi noi, să se bucure de farmecul locului. Dimineaţa de august era vie şi zgomotoasă pe Mont Saint Michel, dar noi ne imaginam cum era pe insulă la lăsarea serii, când vizitatorii se retrăgeau...
E adevărat că sunt câteva hoteluri şi pensiuni în interiorul zidurilor, ca să nu mai vorbim despre zecile de bistrouri şi de crêperies, dar n-am rămas niciodată să dormim acolo.
La fel ca în toate orăşelele turistice, la fiecare pas apare un nou magazin de suveniruri, iar la loc de cinste pe rafturile acestora se găsesc cutiile de tablă, cu imaginea mănăstirii imprimată pe capac, în care se adăpostesc delicioşii biscuiţi "pur beurre" (unt pur), "Galettes de Saint Michel".
Am plecat şi noi cu câteva cutii, pentru prietenii acasă, cu nişte frumoase inele medievale din oţel, bogat împodobite şi forjate cu măiestrie, şi cu amintiri pentru toată viaţa. De multe ori mă gândesc că nu sunt suficient de recunoscătoare pentru şansa pe care mi-a dat-o destinul, de a putea reveni destul de des în aceste locuri de o frumuseţe rară.
Comentarii