De cate terminatii nervoase e nevoie ca sa opreasca niste lacrimi? Oare ochiul plans e mai limpede? Vede mai clar cerul asa, prin prisma cruda a rotundei sarate?
Te-ai intrebat vreodata ce cantitate de singuratate e necesara unui suflet ca sa simta singur atunci cand e in mijlocul altor suflete? Si te-ai mai intrebat de ce oamenii viseaza cai? Sau schelete? Sau ploi?
Urc atenta scarile cetatii. Cetatea din vis si cetatea reala. Incerc sa le compar, dar ramele ferestrelor din vis sunt verzi, pe cand cele ale cetatii reale sunt impodobite cu bannere si cu flori si cu umerase in care atarna, zbatandu-se mut haine in serie care vor imbraca trupuri moi si calde apoi vor fi centrifugate alaturi de alte haine, nu tocmai curate, inecate in Ariel si Silan, apoi rastignite in soare pana isi vor pierde mirosul de atarnat in umeras... Pe marginea unui geam, cetatea din vis ma inchide, ma opreste, turnul are portile inchise, dansez doar eu in curtea unei biserici, dansez pe o melodie calma si totodata arzatoare care mie mi se pare a fi amerindiana.
Portile cetatii reale se deschid dupa ce platesti umilul pret de 10 lei, gandindu-te ca ai putea sa bei o bere de banii astia si de ce sa ii dai la intrarea intr-o cetate care ar trebui sa te astepte cu bratele deschise, cu cavalerii renovati si descalecati, tolaniti la marginea rigolelor pietruite, acum secate, cu parul despletit ingropat in obrazul de piatra al drumului visand la lupte si domnite diafane.
Cetatea din vis are caini prietenosi. Cetatea reala cheama priviri crucise si smolite, galbui si tulburi, blonde si bronzate, imbracate in haine curate, colorate ca o avalansa de materiale sarbatorind o victorie ce intarzie sa vina.
Ma refugiez pe marginea unei borduri, in spatele unei biserici din care nu mai contenesc sa curga nuntasi impodobiti, iar interiorul material plange, plange atat de tare incat mi-e frica sa nu cumva lacrimile, in drumul lor spre intuneric, sa sfasie masca externa, cu zambet numarul 2, luat din sertar numai pentru festivaluri si mirari, ca sa ma inunde alaturi de nuntasii nehotarati in privinta alegerii unui sortiment de inghetata de la dugheana inteligent amplasata in mijlocul unui soare torid sub o cupola bicolora de rece si albastru.
Sunete jalnice de papusari si zumzet suav de manele curg lin printre chinezii curiosi care isi verifica aparatele foto din 5 in 5 minute, da, aici e casa lui Vlad Dracul, si brusc sarmanul Vlad e cuprins de un blitz si intemnitat pentru a fi dus tocmai in China si aratat rudelor mai sarace ramase in fata televizorului.
Domnisoara nu vrea sa stea pe lespedea incalzita de soarele mult prea bolnav de caldura, fiindca fusta s-ar putea sa se murdareasca si bratul musculos si bronzat al domnului cu ochelari pe ceafa tampa s-ar putea sa nu mai poata managaia lungimea picioarelor impecabil bronzate. La umbra sufera ingrozitor un caine durduliu apartinand unui cuplu mult prea toropit ca sa le mai pese si de setea sarmanului animal care horcaie greu ca un vitel prospat ucis.
Oamenii in negru ce ratacesc stingher isi cauta locurile din anii trecuti, chitarile suspina Phoenix si Vama Veche intr-un imn de adio, fiindca tind sa fie acoperiti de tobele si surlele care anunta parada domnitelor insotite de cai nervosi tinuti in frau de paji amarati sub platose in care fierb trupurile incinse de soare, care se vor scapate de fierarie, si aruncate in apele marii mult prea departe de cetatea inconjurata si cotropita de aparate foto si turisti curiosi.
Indienii din America de Sud isi vand marfa intr-un iures de pene si zdrente de piele fiindca, nu? indianul din nord e mai comercial si mai atractiv decat cel din sud asociat cu tiganii nostri. Tigani care nu se lasa mai prejos in cotropirea cetatii mama, pateaza caldaramul insorit, urla, tipa, put si scuipa...O natie fara tara, care se distreaza pe seama celor care in incercarea disperata de a regasi libertatea celorlati ani se picteaza pe fata, isi cumpara bratari din piele, isi impletesc codite si inca mai incearca sa faca cheta cu pancarde hazlii, pe care lumea nu le intelege fiindca limba romana nu era in orar in tarile indepartate din care vin ei.
Se lasa inserarea peste cetatile mele, care acum se suprapun in mirosul de porumb fiert si mici, nu mai disting linia care le separa, disting doar turnul cu ceas dinspre care coboara valuri pestrite si colorate, coboara ca sa impanzeasca scena unde urmeaza seara folk si curge suvoiul uman inspre gara, ma duce cu el, ca sa nu ma mai intorc niciodata in cetatea reala care nu mai corespunde matricei intiale. Ramane cetatea din vis, un europolis pe care macar il pot schimba dupa placul inimii.
[gallery link="file" ids="13778,13777,13782,13781,13780,13779"]
Comentarii