Toamna trecută, având-o în vizită la noi pe mama soțului mei, Fred, ne-am gândit unde să petrecem câteva zile în afara oraşului, într-un loc frumos şi liniştit. Alegerea a fost uşoară, chiar dacă ea a mai fost cu noi acolo, în urmă cu câţiva ani: zona Orşova şi clisura Dunării, nu prea departe de casă, într-un spaţiu natural spectaculos, emoţionant şi păstrând urme palpabile ale istoriei noastre tumultuoase.
Fiind un început de septembrie cald şi blând, când oamenii încă mai tânjeau după vară, a fost imposibil să găsim cazare undeva pe malul Dunării. Am căutat la toate pensiunile din Eşelniţa, Mraconia şi Dubova, dar totul era ocupat. Am aruncat o privire şi la posibile variante în Orşova, dar nu ni s-au părut prea atrăgătoare. În cele din urmă, tot Miri, prietena mea de la Eximtur, ne-a salvat, propunându-ne o pensiune mai nouă din Băile Herculane: La Dolce Vita.
O opţiune foarte inspirată: construită într-o mică poiană, la poalele Munţilor Cernei, pensiunea este practic compusă din mai multe bungalow-uri din piatră, care dau toate într-o curte-grădină comună, amenajată cu simţ estetic de către proprietari şi plină de flori. Chiar la intrare, descoperi cu uimire zona de răsfăţ: spa, masaj, o piscină mică şi un jacuzzi în aer liber, cu privire la munţii din jur. În spatele curţii, într-un alt corp de clădire, se află şi alte camere, ca şi recepţia pensiunii, un restaurant şi terasa de vară.
Serviciul a fost excelent, începând cu fetele de la recepţie şi încheind cu doamna de la bucătărie, care au trecut cu mult peste amabilitatea şi ospitalitatea impusă de job-ul lor şi care ne-au tratat ca pe musafirii lor de acasă. Între paranteze am să povestesc cum Andreea, una dintre recepţionere, mi-a trimis prin curier încărcătorul de telefon uitat în cameră, iar doamna de la bucătărie s-a oferit duminica după-amiază să-mi pregătească salată de vinete!
Prima zi am petrecut-o în Herculane, la piscină şi la jacuzzi cât a fost soarele cald, apoi la plimbare prin oraş, vizitând statuia lui Hercule din centru, coborând să ne înmuiem picioarele în apa rece a Cernei şi revenind spre seară între oameni şi clădirile vechi ale staţiunii. De fiecare dată când trecem prin Herculane ne întristăm văzând cum sunt lăsate să se degradeze, iremediabil , frumoasele construcţii de secol al XVIII-lea.
Din păcate, din bijuteria de staţiune balneară de odinioară, Herculane nu mai păstrează nicio strălucire, ci se mulţumeşte să îşi întâmpine oaspeţii cu un aer trist, de fostă mare stea...acum în paragină şi uitare. Nepăsarea oamenilor nu poate şterge însă farmecul locului, înconjurat de munţii cu vârfuri albe şi udat de apele repezi şi senine ale Cernei.
A doua zi, împreună cu nişte întreprinzători vecini de pensiune, am pornit spre Orşova, de unde urma să facem o excursie cu barca pe Dunăre. Aveau ei numărul unui „lup de mare”, proprietarul unei mici şalupe, cu care au pus la punct detaliile organizatorice. S-a dovedit o alegere foarte bună, chiar dacă şalupa veche şi zgomotoasă îi cam dădea fiori soacrei mele...
Ea e născută şi a trăit toată viaţa ei în Franța, lângă ocean, înoată şi se bucură de apă, dar se simte complet nesigură de îndată ce nu mai are pământ sub picioare. ..Faptul c-am fost echipaţi cu veste de salvare, în loc s-o liniştească, a speriat-o şi mai tare, dar n-a spus nimic, ci s-a abandonat cu totul acestei experienţe româneşti.
De îndată însă ce ne-am îndepărtat de chei, peisajul de vis i-a şters teama. Dunărea e absolut spectaculoasă, furioasă, de neînvins, săpându-şi cu încrâncenare drumul prin munte, învolburându-se (de aceea se şi numeşte locul acesta „Dunărea la Cazane”, fiindcă apa, prinsă în capcana munţilor, pare că fierbe în nişte cazane gigantice.). Marinarul nostru de apă dulce cunoştea zona ca-n palmă şi avea un dar minunat de povestitor.
Din păcate, noi am pierdut o mare parte din poveştile lui, înghiţite de vuietul apei, dar şi de zgomotul infernal al motorului...Eu am crescut în Banat şi din frânturi de vorbe am înţeles că le povestea oamenilor de pe şalupă despre trecerile ilegale ale Dunării, înot sau cu bărci şi plute improvizate, în vremea regimului comunist, spre libertate, pe malul sârbesc, despre vieţile riscate şi despre vieţile pierdute...dar şi poveştile despre Tabula Traiana, un minunat monument de piatră, ridicat acum două mii de ani în cinstea trecerii Dunării de către armatele romane, după primul război dintre daci şi romani.
Am revăzut ceva mai târziu spectaculosul chip cioplit în stâncă al lui Decebal, înalt de 55 m, ridicat între anii 1994-2004, la iniţiativa şi cu finanţarea oferită de omul de afaceri Iosif Constantin Drăgan, fapt consemnat pe statuie: „Decebalus Rex Dragan Fecit”. Noi am mai văzut statuia acum câţiva ani, când am parcurs acelaşi traseu, dar cu maşina, pe şoseaua ce leagă Orşova de localitatea Eşelniţa, pe malul stâng al Dunării. Frumuseţea ei însă şi încadrarea minunată în peisajul stâncos sunt puse extraordinar în valoare atunci când este privită de pe apă.
Ceva mai jos, am descoperit apoi fragila mănăstire Mraconia, construită în piatră, pe malul Dunării. Într-un asemenea cadru natural, sunt sigură că locatarii ei, retraşi de la cele lumeşti, îşi pot găsi liniştea şi împăcarea. Ultimul popas din excursia noastră a fost cel de la Peştera Ponicova. Am mers cu barca până foarte aproape de munte şi apoi, ajutaţi de ghidul nostru priceput, am urcat pe un mic ponton şi de acolo în grotă.
Peştera, numită şi „a liliecilor”, datorită coloniilor importante de lilieci ce trăiesc aici, este formată din mai multe galerii dispuse pe două etaje. Noi am vizitat doar o mică parte a grotei, unde accesul era sigur, chiar şi fără echipament de protecţie. Iluminatul în peşteră este natural, iar întreaga zonă face parte din Parcul Naţional Porţile de Fier, areal de o frumuseţe sălbatică, fără pereche în Europa.
Odată vizita încheiată, am parcurs drumul înapoi spre Orşova, privind micul golf Mraconia, chipul semeţ al lui Decebal, Tabula Traiana din nou, calea ferată, munţii împăduriţi, Dunărea şi casele albe ale oamenilor binecuvântaţi să trăiască într-un loc fără asemănare de frumos!
Comentarii