Am ajuns prima oara intr-o vacanta la Viena (si, evident, in Grinzing) acum patru ani, la aniversarea unei varste frumoase. Era primavara si se simtea in aer ca natura si oamenii au inviat si s-au luminat. Viena – dupa cum bine stiti – este o capitala ordonata, somptuoasa, eleganta, dar si aerisita si alba (eu asa o fac din ochi cand ma gandesc la ea: alba, de la cladirile ingrijite care strajuiesc fiecare coltisor marcat de o istorie debordant-imperialista). Oamenii locului sunt veseli, mult mai veseli decat vecinii lor de acelasi leat, deschisi, biciclisti inraiti si primitori.
Viena mi s-a deschis inimii prin lejeritatea la care nu ma asteptam, prin atmosfera degajata a cafenelelor vieneze, prin aerul imperial veridic, dar si prin surprize pe care mi le-a oferit pe parcursul multelor vizite pe care le-am facut. Ce-i drept, una dintre surprize mi-a fost oferita de propriul meu tata, care m-a indemnat sa merg sa vad un cartier al Vienei – Grinzing – despre care stia ca fusese in anii trecuti o oaza studenteasca si culturala aprinsa.
Lasandu-l mai la urma (eram prinsa cu atatea altele de vizitat si inmagazinat avid in ochi si suflet), m-a socat in prima instanta imaginea total diferita fata de caracterizarea primita la plecare: Grinzing pare un mini-orasel rupt de agitatia vieneza, cu oameni linistiti si in varsta, cu stradute inguste si nu foarte circulate si cu restaurante primitoare si galagioase, in ritmul unic vienez. Asta s-a intamplat in primavara cand am ajuns prima oara acolo.
Am revenit la Viena cu dor apasator de Grinzing peste 2 ani, in toamna – moment propice pentru degustarea unei delicatese atat de apreciate la fata locului: mustul. Tot Grinzingul este presarat inca de la intrare de nenumarate „mustării”, care ofera – pe langa desgustarea traditionala de must proaspat stors – si celebrii wursti vienezi acompaniati de varza acra – sa iti mearga la suflet mustul!
Dar sa va povestesc un pic din plimbarea interminabila pe care am facut-o in Grinzing, minunatul colt rupt de lume, parca scos din povestile cu Hansel si Gretel si ale lor case de turta dulce. Am luat tramvaiul nr. 38 din statia Schottentor (in coltul de NV al Ringului), de langa cladirea impozanta a Universitatii din Viena, si am mers cu el pana la capat – unde am ajuns in Grinzing.
Fiind dimineata si destul de racoare, ne-am gandit sa pornim intr-o plimbare (cat ne tin bateriile) pe strada principala a cartierului. Am uitat sa va spun ca atunci cand ajungi in centrul oraselului, o singura strada principala (Cobenzlgasse) se deruleaza prin fata ochilor tai – noi am ales s-o luam inspre stanga, urcand usor o colina moale.
Surpriza a sosit in momentul in care – mare amatoare de stradute inguste despre care nu se stie unde te pot duce – am pornit pe un crampei de strada, ce urca pe langa un restaurant delicios cu aspect local si am ajuns pe un deal. Deal strajuit de o alee ingusta ce tot urca spre diverse proprietati ascunse printre copaci si....vii. Da! Ati citi bine, vii! Vii care se desfasurau la picioarele dealului pe care ne catarasem, deal care se ascundea intr-unul din cartierele cele mai indepartate ale minunatei si eclecticei Viene. Un aer bucolic impenetrabil domnea acel loc, strapuns pe alocuri de proprietati maiestuoase si masini de epoca bine ingrijite.
Nu mare ne-a fost mirarea sa constatam ca acele vii dadeau si rod si – mai presus - ca urmam sa degustam must proaspat stors din strugurii lor chiar la masa de pranz. La fel de mare mirare a constituit-o si plimbarea pana in capatul cartierului, plimbare la picior prin padurea borduita de-o parte si de alta de case somptuoase si elegante, ai caror locuitori porneau fericiti si linistiti la plimbarea de dimineata, salutandu-se unii cu altii, intr-o prietenie fara granite intime. O atmosfera ce iti conferea relaxare si suflu, placere si destindere, aer curat si frumos la tot pasul, grandoare si lux, natura si arhitectura.
Dupa o lunga plimbare obositoare pana in capatul orasului si dupa ce fiica mea a tras un somn zdravan la adapostul copacilor si linistii imperturbabile, am adastat la unul dintre primele restaurante din drumul nostru de intoarcere – restaurant la care am vazut ca se opresc majoritatea „bastinasilor” iesiti sa serveasca – de ce nu?! – masa de pranz in oras.
Ce sa va zic despre acest restaurant? De poveste! Mancare traditional vieneza: gulas de vita, consome de vita cu galuste de gris si o minunata friptura de fazan cu sos de fructe de padure si pure, bere si must la discretie, deserturi cremoase vieneze, totul pentru doar 60 euro impartiti la 2 persoane si jumatate. Nu cred ca pot sa va zic vreun nume, pentru ca nu cred ca avea unul – era doar restaurantul in care localnicii mâncau de pranz, un restaurant care nu era situat in centrul extrem de turistic al micului cartier. Daca aveti rabdare sa nu va aruncati in prima carciuma aratoasa si ispititoare care va iese in cale de cum ati coborat din tramvai, atunci aveti toate sansele sa va loviti de acest restaurant local sau chiar de altele si mai agreabile.
Dupa ce am savurat o masa delicioasa intr-un decor de poveste miniaturala, am pornit agale pana in centrul cartierului Grinzing, decisi fiind sa incercam si partea din dreapta – pe care am neglijat-o de fiecare data. Asa ca am pornit la picior si rasfatati de razele lenese ale unui sfarsit de septembrie prietenos pe o strada la fel de lunga si linistita ca si sora ei geamana dinspre stanga.
De-aici (din centru) se formeaza un triunghi de strazi: Sandgasse, Grinzinger Strasse si Grinzinger Allee, strajuite inspre vest de Langackergasse – o stada minunata care coboara in trepte inspre o parte mai atinsa de soare si liniste a cartierului. Continuand tot inspre vest ajungi la marginea unei paduri, prin care intri ca si cum ai fi in pustiu, dar – cand zici ca nu mai vezi lumina – te lovesti de stradute pietonale asezonate cu mici parcuri-locuri de joaca pentru copii si cu case minunate, in care as da orice sa pot locui. Toate astea in mijlocul padurii!
Una dintre stradutele pietonale pe care am luat-o abolut intamplator a fost Beethovenruhe, imbatati de muzica marelui compozitor pe care parca o aveam in urechi. Nu am cuvinte sa va povestesc tihna locului, a oamenilor putini pe care i-am intalnit, a caselor razlete aruncate impasibil printre palcurile de copaci, a masinilor care circulau, si ele, in lentoare, a bancilor pe care puteai sa iti tragi sufletul, itite de unde nici nu te gandeai, a curateniei care domnea desi erai in mijlocul padurii, a aerului proaspat si curat, nealterat.
Poate, totusi, mi-am gasit ceva cuvinte, incercand sa trec prin prisma ochilor imagini dragi mie de acum cativa ani. Si va sfatuiesc cu toata inima sa incercati sa va rupeti jumatate de zi dintr-un city break vienez si sa o dedicati Grinzing-ului: nu veti regreta!
Comentarii