Crăciunul acasă, în România, magie şi farmec de neegalat

Anul acesta, mulţumită cumnatei mele, care şi-a anunţat din vară decizia de a petrece sărbătorile la noi, am avut parte de un Crăciun frumos şi cu adevărat festiv, aşa cum numai acasă, în România, putem să-l simţim.

De obicei mergem la Nantes, în Franţa, oraşul natal al soţului meu, Fred, dar sărbătoarea lor n-are nimic de-a face cu ceea ce încă este Crăciunul pentru noi, românii. De aceea bucuria mea a fost mare să-i pot întâmpina pe oaspeţii noştri cu tot ce alcătuieşte farmecul nespus al acestor zile de iarnă: mese bogate, cu tot ce înseamnă tradiţia noastră, un brad minunat, cu miros de cetină, colindători mici, care au tropăit vesel la uşa noastră, târgul de Crăciun din centrul oraşului, oamenii care ne-au călcat pragul şi vizita surpriză la Sibiu şi la Alba Iulia...

Să vă povestesc pe rând, însă. Oraşul nostru, Timişoara, a fost şi încă mai este decorat festiv, cu mii de lumini albe, cu brazii înalţi din faţa Catedralei bogat împodobiţi, cu strada pietonală Alba Iulia simplă şi frumoasă şi cu cel mai mare târg de Crăciun din ultimii ani.

Tarabele cu bunătăţi, cu jucării, cu obiecte tradiţionale au fost amplasate în faţa Muzeului Banatului (noutate), în toată Piaţa Operei şi pe strada Mărăşti, unde din toamnă accesul este interzis maşinilor (tot o noutate). În seara de Crăciun, târgul a fost mai animat ca niciodată, oamenii bucurându-se împreună de frumuseţea clipei, ciocnind câte un pahar de vin fiert, iar copiii răsfăţându-se cu cozonaci secuieşti sau cu vată de zahăr.

Singurul reproş pe care l-aş avea faţă de municipalitate este că permite ca firmele care sponsorizează decorarea oraşului să-şi afişeze reclamele pe brazii din faţa catedralei, la loc vizibil. Poate nu e aşa de important dacă „ELBA vă urează Sărbători fericite” sau dacă „AEM vă spune La mulţi ani 2013”. Consider că esenţial este ca oraşul să fie decorat elegant, bogat, iar mulţumirile pentru sponsori, absolut fireşti, să apară pe site-ul Primăriei, în presă etc.

Dorind să le arătăm oaspeţilor noştri cât de frumoasă este ţara aceasta unde Fred a ales să trăiască de 11 ani deja, am ales o destinaţie cu acces simplu de la noi şi, mai ales, cu rezonanţă în turismul local şi nu numai: Sibiu. Drumul din Timişoara până la Sibiu a fost impecabil. Aveam rezervare la Pensiunea Casa Veche, aflată la câţiva paşi de centrul istoric. Cum am ajuns în 26 decembrie, eram singurii turişti din pensiune. Domnul care ne-a întâmpinat a avut răbdarea să ne aştepte, să ne deschidă camerele, să ne dea explicaţii legate de încălzire, cu un surâs calm, deşi era evident că venise special de-acasă, pentru noi.

Cât de mult ne-a plăcut Piaţa Mare, acoperită în întregime de o „pânză uriaşă de păianjen”, ţesută din mii de luminiţe albe, strălucitoare! La tot pasul aceleaşi tarabe ca şi acasă, în Timişoara, dar în cu totul şi cu totul alt context. Frumuseţea Pieţei Mari şi a celei Mici din Sibiu este fără pereche, clădirile toate sunt renovate astfel încât să păstreze stilul lor original, iar toate accentele moderne (firmele magazinelor, de exemplu) sunt simplu integrate în acest decor clasic, în aşa fel încât să nu facă notă discordantă. Tot centrul este o încântare, fie că-l vizitezi ziua sau noaptea, iar Podul Minciunilor e strălucitor!

[gallery link="file" ids="2586,2587,2588,2589,2590"]

Fiind încă zi de Crăciun, am reuşit să găsim deschis un restaurant tradiţional, Bufniţa, unde am avut plăcuta surpriză să ni se spună că sunt disponibile toate cele 180 de preparate din meniu! Ştiu, e ciudat că ni s-a părut surprinzător, dar era o zi de sărbătoare, nu prea era lume în restaurant, şi cu toate acestea, serviciul a fost bun, mâncarea gustoasă şi proaspătă, primirea politicoasă...

Plimbarea pe sub Podul Minciunilor spre pensiunea noastră a încheiat în mod fericit o zi liniştită de Crăciun la Sibiu. Aici urma ca de a doua zi să fie demontat târgul, ceea ce-i îndemna atât pe localnici, cât şi pe turişti să mai întârzie prin frumoasa Piaţă Mare.

Ziua a doua la Sibiu - Grădina zoologică

Fiind însoţiţi în excursie de Bobo, băieţelul nostru, şi de Cethy, copilul cumnaţilor mei, trebuia să le „acordăm” şi lor o parte din vizita noastră la Sibiu. Şi ce loc putea fi mai potrivit pentru ei decât Grădina Zoologică, încă acoperită de un strat curat şi gros de zăpadă? I-am lăsat să zburde cât au putut ei, ca doi căluţi veseli, de la lacul îngheţat de la intrare, trecând pe la toate cuştile şi prin toate pavilioanele, şi încheind abia când foamea le-a amintit că a trecut timpul şi c-ar fi bine să ne luăm rămas bun de la animale.

Noi am mai vizitat Grădina Zoologică din Sibiu în urmă cu câţiva ani, când atenţia lui Bobo i-a fost atrasă doar de...bibilici, deşi sunt atâtea altele de văzut. Acum însă, chiar fiind timp de iarnă şi mult mai puţine animale fiind lăsate afară, am rămas cu aceeaşi impresie plăcută: „locuinţele” animalelor sunt spaţioase şi curate, hrana şi îngrijirea par de foarte bună calitate, cât despre varietate, am avut ce să vedem: tigri, lei, urşi bruni, lupi siberieni, un lup alb, lama, reni, porci mistreţi, dromaderi, ponei, lemurieni, un crocodil, papagali, şerpi de tot felul...Bobo, care acum este în clasa I şi învaţă alfabetul, a citit toate plăcuţele cu explicaţii şi a fost tare mândru că s-a descurcat: „po-nei”-„ponei”, „la-ma”-„lama”.

Târziu după prânz am căutat un loc unde să mâncăm, undeva aproape de pensiunea noastră. Miri, prietena mea de la Eximtur care mă ajută mereu cu rezervările, ne-a recomandat „Crama Veche”. Am găsit cu greu un loc de parcare şi, cu GPS-ul pe modul „pieton”, am început căutarea. Am găsit într-un sfârşit restaurantul, când eram cu toţii tare înfometaţi, dar ce folos? Era plin ochi, plin de fum, şi...ar fi trebuit să avem o rezervare.

Din fericire, deşi partea franceză a grupului (cu excepţia lui Fred) se plângea de oboseală, am reuşit să găsit în centru un alt restaurant, mai modest, unde fiecare dintre noi şi-a putut comanda ce şi-a dorit: musafirii noştri - pizza şi paste (!!!), noi - bunătăţi locale: ciorbiţă de pui, sărmăluţe cu mămăliguţă, papricaş de ciuperci...delicios. Cred ca numele restaurantului era Intim. O notă bună chelnerului care ne-a servit, care era singur la ora aceea de vârf şi care şi-a cerut scuze că n-a prea avut timp să se ocupe de noi cum ar fi trebuit. Partea mai puţin bună legată de acest restaurant era toaleta, unde eu n-am avut curaj să intru, după ce-am auzit „review-ul” tovarăşilor mei de călătorie.

Grupul nostru mic, epuizat după alergarea din Grădina Zoologică, s-a retras la pensiune, unde s-au încins jocurile moderne de „cabană”: „de-a căţeluşii”, „de-a dinozaurii” şi „de-a dragonii”. În franceză, evident, şi cu multe trânte carpatine:) Seara o ultimă plimbare, în formaţie incompletă...ne-am întors cu cina la pachet, delicioasele sandviciuri Lucas, cu care noi suntem obişnuiţi de-acasă, din Timişoara.

Ziua a treia - Alba Iulia

Ne-am trezit de dimineaţă, am luat micul dejun la Pensiunea noastră (Casa Veche), unde am avut din nou încăpăţânarea să cred că orice chelner, cât ar fi de prost dispus, tot cedează dacă-i vorbeşti politicos (şi-am avut dreptate) şi am pornit spre casă. Planul nostru era însă să ajungem la timp la Alba Iulia, unde citisem că are loc, zilnic la ora 12:00, schimbarea gărzii.

Nu mai fuseserăm de câţiva ani în acest oraş şi citisem numai lucruri frumoase despre el, despre cum a fost practic transformată partea istorică, vechea cetate, într-un loc turistic minunat şi interesant. Aşa şi este, n-am mai recunoscut locurile pe care le văzuserăm acum câţiva ani...

Fortificaţiile au fost complet refăcute, cetatea Carolina are un nou sens, o nouă viaţă, totul e nou, curat, robust, dar neuitând spiritul timpurilor de odinioară. Cum nu recunoşteam locurile, am întrebat câţiva localnici unde se petrecea schimbarea gărzii şi am văzut pe chipurile lor cât erau de mândri de localitatea lor! Şi au de ce să fie mândri! În piaţa cetăţii, în preajma locului unde era amenajat Târgul de Crăciun, am descoperit câteva statui de epocă, întruchipând oameni simpli, purtând ţinute din secolul al XVIII-lea. Sunt atât de bine realizate încât am crezut că sunt oameni cu chipuri de bronz, după modelul oamenilor-statuie din marile oraşe europene.

Eram însă puţin dezamăgiţi: era aproape ora 12:00 şi noi nu găsiserăm locul unde se desfăşura schimbarea gărzii. Am găsit Obeliscul ridicat în cinstea lui Horea, Cloşca şi Crişan, am văzut statuia lui Mihai Viteazu, am admirat porţile bogat împodobite ale cetăţii şi priveliştea minunată asupra oraşului, dar nici picior de militar purtând uniforma armatei austriece medievale...A, ba da, iată unul, cu tricorn, frumuşel sub peruca lui albă, pudrată, şi subţirel în jiletca lui ţesută cu fir aurit la manşete: „Nu vă supăraţi, unde se ţine schimbarea gărzii?”...”A, nu se mai ţine, e prea frig acum. Poate la primavară”

Acestea fiind spuse, nu ne-a mai rămas mare lucru de făcut în frigul pătrunzător...câteva poze, o scurtă oprire în faţa Sălii Unirii (închisă până după 7 ianuarie), evitarea cu mare măiestrie a patinoarului (dacă îl lăsam pe Bobo să intre pe gheaţă, n-am mai fi reuşit să plecăm spre casă în grabă) şi...Drum bun, călători!

Un ultim gând şi o ultimă mulţumire: fiind 6 persoane în grupul nostru, a trebuit să închiriem o maşină pentru această excursie. Servicii impecabile la firma Autonom, care ne-a adus maşina acasă, în seara dinaintea plecării, şi care a venit să ridice maşina, de îndată ce i-am sunat să le spunem că am ajuns.