DRUMUL
Vara aceasta am bătut Pământul, călătorind la aproape 12,000 km distanţă faţă de casă! Destinaţia noastră finală a fost una de excepţie, dar despre vacanța în Bali voi povesti altădată. Întreaga noastră călătorie a pornit de la un vis, pentru că citisem, de fapt îmi căzuseră în mână cărţi şi informaţii despre Bali, iar cea mai importantă escală a fost în Bangkok, capitala Thailandei.
Bangkok este capitala Thailandei și are aproape jumătate din populația României: 8,4 milioane de oameni locuiesc în această metropolă a marilor contraste, una dintre cele mai populare destinații turistice din lume.
Acest city-break în Bangkok a fost recomandarea prietenei mele, Miri, care este şefa uneia dintre agenţiile Eximtur din Timişoara şi care s-a ocupat cu foarte multă răbdare de vacanţa noastră. A avut dreptate să ne sfătuiască să ne oprim undeva pe parcurs, fiindcă drumul a fost lung.
Am mers cu maşina de la Timișoara până la Budapesta (cam 3 ore şi jumătate), am aşteptat apoi cam 4 ore (da, ştiu, dar aşa e Fred, soţul meu, care a pierdut de câteva ori avionul şi acum ne duce la aeroport, întotdeauna, cu câteva ore bune înainte de plecare :D), apoi am avut un zbor de 2 ore şi jumătate până la Moscova, o escală de vreo 2 ore şi apoi un voiaj de 9 ore până la Bangkok (noaptea). Probabil că n-am fi rezistat dacă ar fi fost să ne continuăm imediat călătoria spre Denpasar, capitala insulei Bali, mai ales că şi Bobo, băieţelul nostru de 7 ani, a venit cu noi (nici nu se putea altfel). De când am plecat de acasă şi până am aterizat în Bangkok trecuseră aşadar 26 de ore.
PRIMELE IMPRESII. AEROPORTUL ŞI OBŢINEREA VIZEI „ON ARRIVAL”
În ciuda nesomnului, am făcut faţă destul de bine procedurii de obţinere a vizelor la aeroportul din Bangkok (chiar dacă a durat infinit de mult şi chiar dacă în faţa noastră era o mare de oameni - literalmente sute de persoane aşteptau să intre în Thailanda, şi toţi, cum am spus, în faţa noastră :D).
În total, am petrecut cam 2 ore sau poate puţin peste...Erau mai multe indicatoare („visa on arrival”, „immigration” , „luggage” etc.). Ca să ne aşezăm la coada corectă şi, mai ales, în ordinea corectă, am întrebat pe cineva în uniformă unde să mergem. Ei da, am întrebat fără să ştiu la acel moment că voi primi un răspuns, oricare ar fi acela, dar nu neapărat pe cel corect. Am observat apoi, tot în aceeaşi dimineaţă, că oamenii din Asia (nu ştiu dacă toţi) preferă să-ţi dea orice informaţie, chiar greşită, decât să spună că nu ştiu (inclusiv când nu înţeleg exact întrebarea, fiindca nu vorbesc suficient de bine limba engleză)...
Iată-ne deci pe toţi trei aşteptând la rând cu ceilalţi fericiţi turişti...care păreau nesfârşiţi ca număr, mai spun asta o dată. După o bună bucată de vreme, apar nişte domni zâmbitori, în uniformă, care ne spun să venim la coada prioritară, având copilul cu noi. Perfect, ne spunem noi, bucurându-ne de raza de soare care ne-a zâmbit. Doar că zâmbetul a fost de scurtă durată: Bobo şi cu mine, având paşapoarte româneşti, a trebuit să ne ducem la altă coadă înfricoşătoare („visa on arrival”), în timp ce Fred, cu mai preţiosul lui paşaport francez, ar fi trebuit să revină la prima coadă, la fel de înfricoşătoare („immigration”). Fotografiile pe care le avem sunt o palidă ilustrare a mulţimii imense de oameni, fiindcă nu ni s-a părut chiar în regulă să facem poze în timpul unei proceduri oficiale.
Completaserăm deja din avion formularul de intrare/ieşire în ţară, am mai completat încă un formular, am căutat cu disperare boarding cardurile, care se ascundeau undeva în poşeta mea, am schimbat bani, ca să achităm taxa de viză (1,000 de bahti de persoană, aprox. 25 de euro - iar avantaj Fred, el nu trebuia să plătească). Poze aveam deja de acasă (noroc cu Miri asta, că la toate s-a gândit)...
Deşi era scris că procedura durează cam 5 minute de persoană, aveam impresia că nu avansăm deloc, dar ne-am propus să ne păstrăm calmul şi să abordăm cu detaşare aşteptarea. Spre norocul nostru, apare din nou un ofiţer de imigrare, o doamnă cam severă de data aceasta, care mă întreabă insistent „Where is your husband?” Am înţeles că fără soţ nu eram prea bine văzută, mai ales având copilul lângă mine...Ne-a luat în faţă, alături de o familie din Ucraina.
M-am felicitat că mă descurc în engleză, deşi nu pot spune că mi-a fost chiar de folos, pentru că doamna ofiţer nu părea că ştie suficient de bine limba şi am primit ce viză a stabilit ea. Noi urma să stăm două zile în Thailanda, plecând apoi în Bali (o insulă indoneziană, deci într-o altă ţară), şi să revenim în Thailanda în mai puţin de 14 zile, pentru încă o noapte. I-am arătat doamnei biletele de avion, dar a rămas fermă pe poziţii: ne-a aplicat pe paşapoarte vize cu o singură intrare, dar cu durată de 14 zile. Am încercat să o întreb mai multe, dar nu mi-a putut explica de ce nu se poate o viză cu intrări multiple...
Ne-am consolat cu gândul că Fred n-a plătit viza, deci am făcut o mică economie, în final. Şi a mai avut noroc cu noi doi pe deasupra, fiindcă nu l-au mai trimis la coada de „immigration”, ca să nu separe familia (dar doamna cea severă i-a spus că data viitoare nu se va mai putea aşa, cu excepţiiJ). Ca să închei episodul cu vizele, am să mai spun doar că fiecare persoană este fotografiată atât la intrarea, cât şi la ieşirea din ţară, dar verificarea documentelor este destul de superficială (din fericire!, având în vedere numărul de oameni care trec prin procedura de imigrare...). Şi, la fel de important este faptul că pentru perioade mai lungi, vizele se acordă de către ambasadele Thailandei, nu se pot obţine la sosirea pe aeroport.
Bobo și viza :)
ORAŞUL
După atâtea ore în care n-a fumat, Fred ne-a târât afară din aeroport repede după obţinerea vizelor :). Aerul era foarte, foarte cald şi încărcat de umiditate. După frigul din aeroport, căldura de afară era total neaşteptată. Coada imensă din interior se mutase între timp afară, în aşteptarea taximetrelor.
Ştiam de acasă (tot de la draga de Miri) că trebuie să ne uităm după taxiuri cyclam. Surpriza a fost să constatăm că maşinile erau vopsite în culori de tot felul: albastru, verde, roşu, galben şi cyclam. Coada însă era foarte organizată şi aici se avansa rapid: în faţa mării de oameni obosiţi, cu bagajele aferente, erau un fel de ghişee unde câteva persoane scriau nişte bileţele, pe care le înmânau călătorilor care ajungeau la rând. Imediat ce intrai în posesia bileţelului, erai preluat de un şofer amabil, care îţi lua bagajele şi te conducea la maşină.
Taximetristul nostru era foarte simpatic. Mai întâi, s-a chinuit o groază de timp să ne înghesuie bagajele în portbagaj, ocupat în mare parte de o enormă butelie de gaz (am observat că toate maşinile aveau butelia în portbagaj), apoi ne-a spus că pe lângă costul cursei (aprox. 10 EUR) va mai trebui să plătim şi taxele de autostradă (cam 3 EUR), i-am arătat adresa hotelului şi am pornit la un drum de vreo oră, timp în care nu ne-am putut desprinde privirile uimite de pe geam.
Am ajuns la hotel, pe malul fluviului, Fred i-a plătit, i-a dat şi bacşiş, el ne-a asigurat că eram la adresa corectă şi a plecat... Hotelul avea câteva piscine îmbietoare, pe care le vedeam de la recepţie, noi eram deja bucuroşi că ne vom răcori în curând alături de ceilalţi turişti, dar n-a fost să fie: nu eram la Ibis-ul bun, al nostru era complet în alt cartier. Alt taxi, altă plimbare, de data aceasta cu un şofer la fel de simpatic, dar care avea un tic nervos al capului care ne-a dat fiori: în traficul acela nebunesc, în care maşini, motorete, scutere, autobuze fără geamuri se depăşeau cu o viteză incredibilă, domnul acesta îşi smucea capul stânga-dreapta, stânga-dreapta energic şi...foarte, foarte des. Ne-am bucurat când am ajuns la destinaţie.
În timpul destul de scurt pe care l-am petrecut la Bangkok nu pot spune că am văzut oraşul cu adevărat... Dar am văzut destul cât să-mi dau seama că nu e genul meu de oraş: e prea multă agitaţie, prea multă gălăgie, prea mulţi stimuli de peste tot. Cu toate acestea, fiind acolo, evident ca am ales să profităm de ocazie şi să-l cunoaştem un pic.
În prima zi, această cunoaştere a însemnat un tur al cartierului, pe jos, cu inima cât un purice din cauza traficului. Trotuarele erau extrem de înguste şi am parcurs bucăţi bune de drum pe carosabil, ferindu-ne de motociclete, de maşini şi de scutere, pe care oamenii cărau tot ce-ţi poţi imagina: saci, baloţi, scări de lemn, colivii, valize.
Foarte amuzant, dar şi foarte periculos, mi s-a părut cum erau aşezate doamnele pe motociclete, cu ambele picioare pe aceeaşi parte, fără să se ţină de cel care conducea şi... consultându-şi telefonul mobil în timpul mersului! Am înţeles apoi că nu se ţineau fiindcă respectivele motociclete erau un fel de taximetre pe două roţi.
O impresie la fel de puternică ne-au făcut cablurile electrice care atârnau peste tot: groase, încolăcite, extrem de joase, dezordonate. Efectiv tot oraşul părea acoperit de pânza uriaşă a unui păianjen electric imens, complicat şi ameninţător.
În cu totul alt registru voi nota sentimentele pe care le-am avut văzând la tot pasul temple: fiecare clădire, mare sau mică, era protejată la intrare de un templu, unde se aduceau ofrande proaspete în fiecare dimineaţă şi seară.
PIAȚA DE CARTIER
Tot atunci seara am savurat (asta chiar mi-a plăcut nespus de mult) piaţa din cartier, înţesată de tarabe pline de wok-uri aburinde. Oamenii ajungeau grăbiţi, se opreau, discutau un pic şi plecau cu supa fierbinte într-o pungă de plastic sau cu cine ştie ce alte delicii: pui, peşte întreg în frunze de palmier, fructe de mare, orez, fructe, frigărui de tot felul (am văzut chiar şi frigărui din ouă fierte, întregi, nedecojite!), sosuri, ceva gândaci fripţi (!), tăieţei şi câte şi mai câte.
Atmosfera ne-a cucerit pe loc şi ne-au plăcut şi oamenii foarte prietenoşi. N-am fost însă tentaţi să cumpărăm nimic de la tarabe, am mâncat ceva mai târziu la un mic restaurant de lângă hotel, unde meniul avea variante pentru localnici şi „thai food for tourists”. Eu am comandat la fiecare masă o supă care mi-a plăcut tare mult, "tom yum" - iute-acrişoară, cu fructe de mare şi servită cu orez alături. Şi am băut cu Bobo litri de sucuri de mango, papaya şi cocos proaspăt, în care se adăugau cantităţi uriaşe de gheaţă pisată. Fred a gustat, bineînţeles, berea thailandeză, care era bună, uşoară şi care mai avea un avantaj faţă de „Timişoreana” noastră: era îmbuteliată în sticle mai mari, de 630 ml! :)
O IDEE DE PREŢURI
Am să notez destul de vag cam cât ne-a costat pe noi această vară exotică, asta din motivul că în concediu eu nu-mi iau portofel, ci îl las pe Fred să gestioneze banii. E foarte relaxant! Ştiu însă cât au fost biletele de avion şi cazările, fiindcă pe acestea le-am plătit eu, începând cu luna februarie. Așadar:
- bilete de avion Budapesta - Bangkok: 655 euro /persoană, dus-întors
- bilete de avion Bangkok-Denpasar (Bali): 260 euro / persoană, dus-întors
- cazare cu mic dejun în Bangkok (Ibis): 145 euro pentru 3 nopți
- cazare cu mic dejun în Sanur, Bali, la Respati Beach Hotel 3 stele, 690 euro pentru 8 nopți
- cazare cu mic dejun în Budapesta (la întoarcere) şi parcare maşină în curtea hotelului, timp de 14 zile: aprox. 100 euro
- vize: 50 euro/persoană în Thailanda (am luat de două ori viză cu "single entry") şi 21 euro/persoană pentru Bali.
Cât costă berea, sucurile, cafeaua, ar trebui să vă spună soţul meu. Eu mai pot spune că în general o masă pentru noi trei, cu băuturi, n-a trecut de 25 euro, nici în Bangkok, nici în Bali, iar că masajul balinez de o oră costă aprox. 7-8 euro.
Urmarea popasului nostru în Bangkok va veni într-o altă poveste ... mai sunt atâtea de spus! Unde mai pui că acum, după ce primele impresii s-au mai estompat, îmi dau seama că am trăit o experienţă fantastică ajungând în aceste locuri aşa de îndepărtate...
Sursa foto mare: Mike Behnken
Comentarii