Ei da, dacă tot eram în vacanță în Bali (despre care am scris aici și aici) şi încă foarte aproape de Ubud, unde Elizabeth Gilbert, autoarea cărţii atât de cunoscute "Eat, Pray, Love", îşi stabilise cartierul general cu doar câţiva ani în urmă, ne-am dus pe urmele ei. Era şi curiozitate multă, dar trebuie să recunosc că mi-a plăcut povestea ei, pe care am găsit-o autentică, plină de trăiri adevărate, curajoasă, exotică, şi că mi-am dorit să văd cu ochii mei locurile pe care le-a vizitat ea şi oamenii pe care i-a întâlnit. Mai era şi componenta spirituală, cea legată de meditaţie, şi despre cum a învăţat ea să mediteze cu bătrânul vraci balinez, Ketut.
Filmul "Eat, pray, love", bazat pe cartea lui Elizabeth Gilbert, este o poveste despre o femeie modernă care încearcă să se redescopere și să se împace cu sine într-o călătorie prin lumea largă. La un moment dat ajunge și în Bali, unde îl întâlnește pe vraciul Ketut. În film, rolul lui Ketut este jucat de actorul indonezian Hadi Subiyanto, iar rolul principal îi aparține celebrei Julia Roberts.
Aşadar, l-am rugat pe Made (ghidul nostru) să ne ducă la casa lui Ketut, să-l vedem şi să vorbim cu el. Nu ştiam sigur ce se va întâmpla odată ajunşi acolo, dar iată cum a fost...Ketut locuieşte undeva la intrarea în Ubud, într-o casă tipic balineză, cu mai multe clădiri, având un templu în curte şi o grădină frumoasă. Toată familia lui, însemnând mai multe generaţii, locuieşte împreună cu el.
Ne-a primit fiul lui, care ne-a spus că vraciul e la masă, după ce-şi terminase consultaţiile de dimineaţă. Am decis să aşteptăm, fiindcă eram chiar primii clienţi după pauza lui de prânz. Aveam numărul 11:). Între timp am mai povestit cu fiul lui, profesor pensionar, acum în vârstă de 61 de ani (Ketut are 100 de ani!). L-am întrebat dacă îi va urma tatălui său în meserie, dar ne-a răspuns că el încă nu este pregătit să preia responsabilităţile uriaşe ale vraciului (ca şi nivel de cunoştinte, despre asta era vorba).
După o vreme, iată-l şi pe celebrul medicine-man făcându-şi apariţia în curte: Ketut e subţire, subţire, drept, sprinten, are doar doi dinţi ... şi e tânăr la faţă, nearătându-şi deloc vârsta. Care o fi reală oare? Unul dintre paragrafele mele preferate din cartea lui Elizabeth Gilbert este cel în care ea încearcă să stabilească ce vârstă poate avea Ketut, după diverse indicii pe care i le dă acesta. Am râs cu lacrimi de câte ori am citit această relatare - citiţi şi veţi vedea :).
Pe lângă darul de vraci, Ketut mai are şi multe alte calificări: “medicine man”, pictor, astrolog, cititor în palmă şi...hotelier (oferă cazare în casa lui). Ohh, bine că n-am stat la el, că la baie nu mi-a plăcut deloc, nu era apă curentă :). Primul drum după ce şi-a terminat prânzul a fost la templu, chiar în curtea lui, apoi a scuipat de câteva ori, a acceptat să facă o poză cu mine, Fred, soțul meu, a plătit taxa de consultaţie (250,000 rupii, aproximtiv 20 de euro) şi ne-am dus pe prispa care l-a făcut celebru pe Ketut.
A mai scuipat de câteva ori, scuzându-se că a mâncat prea mult şi în sfârşit s-a apucat de lucru. Adică mi-a dat întâi cartea lui de vizită (!!), apoi mi-a arătat exemplarul lui din "Eat, pray, love", cu dedicaţia autoarei, şi mi-a luat mâna stângă în mâna lui plină de inele. "I very happy to check you". Asta mi-a zis mai tot timpul, fiindcă a rezultat că sunt foarte sănătoasă şi puternică: mi-a "consultat" sprâncenele, obrajii, bărbia, nasul, buzele ("sweet lips, nice chin"), spatele (a văzut că am floarea de lotus în dreptul vertebrelor cervicale), genunchii.
Apoi s-a uitat la liniile din palmă şi mi-a spus că am liniile unei regine, că voi trăi 100 de ani, căsătorită mereu cu bărbatul cu care sunt acum şi că voi mai avea un copil. "You very pretty and very pretty to the end of your days". "You married to a very handsome man. Don't lose your husband. He very good man". Apoi mi-a spus că am succes în orice meserie fac, dar mai ales în "writing, publishing or business", că sunt bogată sau că voi fi, şi că am doi lei pe frunte şi alţi câţiva în palmă. Aici n-am înţeles, dar n-am reuşit să primesc alte detalii, engleza lui fiind totuşi cam limitată (sau a mea). M-a mai întrebat de câteva ori dacă sunt căsătorită şi câţi copii am (!!!), asta după ce-mi zisese că Fred e foarte frumos şi-l văzuse pe Bobo, băietelul nostru, zbenguindu-se prin curte, mi-a mai spus ce frumoasă şi deşteaptă sunt, şi mi-a cerut de vreo 3 ori să-i explic cu ce mă ocup în România, dar n-am reuşit să-i explic simplu ce fac.
La sfârşit m-a întrebat când vin înapoi în Bali, dacă am plătit consultaţia şi mi-a repetat că voi mai avea un copil. Ne-am luat rămas bun şi mi-am notat imediat ce mi-a spus, să nu uit. Reacţiile în maşină au fost împărţite: Bobo ţopăia de fericire că va mai avea un frate, Fred nu ţopăia deloc, dar era bucuros că vraciul l-a găsit "handsome", Made ne-a spus despre Ketut că nu era deloc cunoscut în Bali până să apară cartea, iar eu mă tot gândeam să-mi schimb profesia, că tot mi-a plăcut mie întotdeauna să scriu:). În orice caz, a fost o întâlnire amuzantă şi plăcută, în curtea vraciului balinez cunoscut în toată lumea.
Următorul popas a fost la casa lui Wayan, cealaltă vrăciţă din carte. Cu totul şi cu totul altă primire, altă atitudine, altă abordare. Hai să vă spun cum am ajuns noi la ea şi cum s-au derulat lucrurile acolo...
Înainte de vacanţă, Fred s-a accidentat la un genunchi, mergând cu rolele. Îl durea foarte, foarte tare şi păşea greu de tot. I-am zis că dacă tot plecăm în vacanță în Bali, să mergem la vrăciţa Wayan din Ubud, care părea că vindecă toate bolile, că se pricepe la oase, infecţii, infertilitate, articulaţii, tot, tot. Aşa citisem eu:) El a fost de acord, eu am găsit adresa şi am zis că vedem cum facem, că multă lume aşteaptă acum la uşa ei şi trebuie să te duci când ai timp mult la dispoziţie. Made nu auzise de ea, era chiar foarte uimit să audă povestea ei, dar având adresa, s-a descurcat foarte bine. Întâmplarea a făcut că a parcat chiar foarte aproape de strada pe care se află casa ei.
Am fost cam dezamăgită văzând locaţia, fiindcă din carte eu înţelesesem că terenul pe care l-a ales în cele din urmă era înconjurat de terase de orez, iar locul unde am ajuns era destul de mic, pe o stradă aglomerată şi prăfuită de la intrarea în Ubud (la câteva minute de fapt de casa lui Ketut).
Între timp, Fred nu mai avea dureri, fiindcă fusese la masaj la hotelul nostru şi evident era mult mai bine. Made a intrat imediat în vorbă cu Wayan, dar ceva părea că nu merge cum trebuie. Vrăciţa -"spiritual healer" cum îşi zice ea - era aşezată în camera ei de primire, dreaptă, cu părul lung şi negru, oarecum intimidantă. În faţa ei stăteau două fete, americance cred, blonduţe amândouă şi cu ochii albaştri, care notau câte ceva pe nişte coli A4, pe care am văzut ca titlu "Future reading". Foile arătau ca fişele de la şcoala lui Bobo, cu text tipărit şi cu spaţii punctate, pentru completat cu mâna.
Made o rugase să facem doar o poză, că de consultaţie nu mai era nevoie. Atunci Wayan s-a ridicat în picioare şi mi s-a adresat direct: "If you don't know my QUALITY, it makes no sense to take just a picture". Cred că păream cam mirată, fiindcă mi-a mai repetat partea cu "my quality" şi eu nu ştiam la ce se gândeşte (bănuiam doar).
Apoi a rezultat că citisem "Eat, pray, love" şi asta m-a împins cu zece paşi în faţă în obţinerea unei poze cu ea:). S-a dus la o etajeră deasupra căreia era poza lui Elizabeth Gilbert şi a scos un dosar foarte voluminos, din care a început să-mi arate scrisori ingrijit trase în folii laminate, primite de la pacienţii ei vindecaţi din toată lumea. Am văzut doar că erau recente, dar am prins prea puţin conţinut, fiindcă le-a răsfoit foarte repede. M-a rugat să aştept puţin, să termine ce făcea cu fetele de la lecţia de "Future reading".
Fred, Made şi Bobo aşteptau pe stradă, iar eu începusem să citesc puzderia de anunţuri din încăpere. Într-o parte era un fel de restaurant unde se pregătea faimosul ei cocktail de vitamine şi alte preparate având la bază produse pur organice. De la o vreme, Fred s-a cam enervat şi mi-a aruncat o privire cam în genul celor pe care cred ca le împarte des la job, când dă avertismente angajaţilor. Wayan l-a văzut, a înţeles, a lăsat fetele deoparte şi mi-a spus că-mi face o "citire" rapidă şi să revin când am timp.
M-a întrebat cum mă cheamă, a spus o rugăciune scurtă în limba lor (care e foarte, foarte frumoasă), mi-am auzit numele în ce-a spus şi mi-a privit apoi ambele palme. A zis ca doar uitându-se la palme poate să spună totul despre mine...n-a spus prea multe, dar ce-a spus a fost corect: că am foarte multe gânduri în cap şi că mă doare stomacul (simt cam tot timpul un ghem în stomac în ultimele luni, trecând eu printr-o perioadă cu foarte multe emoţii). O mai fi spus şi altele, dar întâlnirea cu ea n-a avut deloc farmecul celei cu vioiul Ketut. Aşa că am plecat repede, fără poză, şi gândindu-mă că poate o voi revedea la următoarea noastră trecere prin Bali.
Odată întorşi acasă, am recitit ce-a scris Elizabeth Gilbert despre Wayan şi despre bunătatea ei, tocmai ca să nu-mi dau voie să am prejudecăţi şi să trag concluzii pripite despre oameni (nu sunt mulţi cei care, având un copil de crescut, fără o casă a lor, trăind practic de azi pe mâine, şi-ar mai lua responsabilitatea creşterii a încă doi copii, găsiţi pe stradă...cum a făcut Wayan).
Restul după-amiezii ni l-am petrecut hoinărind prin Ubud, care ni s-a părut foarte aglomerat, foarte viu, un adevărat centru cultural al insulei, cu magazine de bijuterii, de haine, de ţesături batik, de sculpturi în lemn, de argintării, de sticlărie fină, cu o piaţă imensă, şi fermecătoare. Apoi ne-am grăbit să ne întoarcem în liniştitul nostru Sanur.
Comentarii